ZEDEKIAH

Zaylee

Septembrie

- acum -

Aaron mă sărută apăsat, posesiv, invaziv. Mă trage mai aproape de el, mă strânge în brațe până începe să doară. Deschid ochii pentru o clipă și îi surprind privirea. Ești a mea îmi spune întreaga lui ființă. Numai a mea.

Cândva, tânjeam după privirile astea, după atingerile violente prin care mă iubea. Dar azi... Azi e altfel, de parcă Aaron ar fi alt om. Sau eu aș fi.

Nu s-a întâmplat nimic, mă mint și îl sărut, la rândul meu, cu toată dragostea pe care i-o port. Un junghi de vinovăție îmi crește între coaste și închid ochii, căci fiecare privire în care pretind că noi suntem aceiași de ieri e o minciună.

Slăbește strânsoarea și dă să se îndepărteze. Îl trag mai aproape, încercând să-mi cer iertare pentru acele păcate pe care nu pot să i le mărturisesc.

N-ai făcut nimic, mă mustru. N-ai făcut nimic!

- Ar trebui să plec, spune printre săruturi.

- Vreau să mai stai.

Iarăși îl mint. Tot ce vreau e să rămân singură, să mă gândesc la ce e de făcut, să vreau să dau timpul înapoi și să îmi dau seama că aș face totul la fel, fără să îmi pese de consecințe.

- Și eu...

Se uită la ceas și oftează.

- Tura mea începe în jumătate de oră, aș vrea să mai rămân, dar...

Și iată-l cum se schimbă, Aaron , băiatul dulce cu zâmbet naiv pe care lumea îl adoră. Băiatul pe care, dacă ajungi cu adevărat să îl cunoști, nu îl mai poți recunoaște în personajul acesta straniu pe care îl arată celorlalți.

Eu te cunosc, Aaron, mai bine decât oricine altcineva, știu că tu nu ești așa. Știu că în tine arde un foc dintre cele mai primejdioase. Știu, pentru că flăcările astea m-au atins de atâtea ori. Tu ești primejdios, iar eu sunt a ta, și nimic nu mai poate schimba asta.

Nimic, nu-i așa?

Se dă un pas înapoi, îmi zâmbește cu blândețe și aproape că ajung să îl cred.

- Ne vedem mâine, Zee!

Își ia hanoracul de pe pat și îl îmbracă cu gesturi care i se potrivesc atât de bine, ca și cum bucata aia de material era nerăbdătoare să îi acopere pielea. Abia când se apropie îmi dau seama că am lacrimi în ochi. Ce e cu mine?

- Haide, Zee, e doar o noapte.

- E doar o noapte, repet în șoaptă și mă forțez să zâmbesc.

- Așa te vreau.

Îmi mângâie cu grijă obrazul și mă sărută pe frunte. Buzele lui ard. Un suspin îmi face pieptul să tremure. Aș da orice ca viața noastră să fie mereu așa.

- Te iubesc, îmi șoptește la ureche, apoi se desprinde și pleacă, înainte să apuc să respir.

- Și eu te iubesc, îi strig și, chiar dacă ușa se închide în urma lui, știu că pe față i-a apărut acel zâmbet care îmi trezește pe spate fiori.

Rămân nemișcată secunde în șir, până când scările nu mai trosnesc sub greutatea lui, până aud mașina ieșind de pe alee, până când bătăile inimii se mai liniștesc.

Îmi spun că nu mai pot face asta. Nu mai pot pretinde că totul e bine când nimic nu e așa cum ar trebui. Nu mai pot.

Acum mă mângâie, iar mai târziu mă rănește.