Pierderea ( în curs de editare)

Capitolul 1

Mereu când merg pe afară mă întreb dacă demoni mă așteaptă să mă răpească și să mă folosească ca pe o mașinărie de făcut demoni. Am avut o viață normală până la vârsta de cinci ani când m-am decis să mă joc în spatele casei cu cățelul primit de ziua mea, dar joaca nu a decurs așa de bine și am căzut lovindu-mă atât de rău încât un firicel de sânge a început să se scurgă din piciorul meu și să ajungă pe pământul sfânt al infernului, iar de acolo a răsărit un demon cu patru ochii, două coarne și cu o sabie în mână. 

Tatăl meu a văzut tot ce se întâmplase a venit repede și m-a luat de acolo și m-a dus în casă să mă curăț și să mă liniștesc, dar după câteva minute bunicul a intrat în casă cu câțiva oameni m-a luat de mâini și de picioare și m-au dus la palatul deținut de regele infernului. Niciodată nu l-am văzut până atunci, dar am auzit multe povești despre el că este un om rău și fără scrupule și acuma îmi amintesc rânjetul ăla când a aflat că din sângele meu poate să își facă o armată și să pună stăpânire pe lumea de sus. Norocul meu a fost un înger care m-a luat de acolo și m-a adus la suprafață. De atunci cresc la suprafață nu am mai fost niciodată în infern și nici nu a-și vrea să merg. Părinții mei au încercat să îmi trimită scrisori din câte am auzit, dar nu au putut să părăsească infernul. Nu îmi mai pasă de ei mai ales de atunci când îi vedeam cu ce bucurie se uitau la mine când stăteam în fund pe altar în fața regelui, ei știau bine că o să primească bani frumoși pe mine și că o să trăiască o viață frumoasă la palat.

Ajung la capătul străzi și o iau la dreapta să merg la universitate. Sunt in anul cinci la facultatea de medicina. Astăzi am un program destul de plin după orele de la universitate am întâlnire cu niște prieteni. Nu pot să mă plâng de viață mea este una bună, una fără pericole, una liniștită. Poate dacă nu mă nășteam cu puterile astea tâmpite nu trebuia să mă despart de părinți mei de prieteni mei și sa cresc singură de la vârsta de cinci ani într-un apartament mic cu două camere. Cel care m-a salvat nu și-a făcut niciodată simțită prezenta, dar știu că trece pe la apartament, deoarece până la vârstă de paisprezece ani venea și îmi lăsa mâncare în frigider și găseam bani, mai știu că el m-a înscris și la școală chiar dacă nu îl văd mereu cred că este cu mine și mă protejează de tot. Niciodată nu am știut cum să îi mulțumesc, dar mereu când mă culc și mă trezesc sau când găsesc ceva lăsat pe blatul de bucătărie îi spun mulțumesc, nu știu dacă mă aude, dar sper să audă. A avut un curaj demn de erou, pentru că nu oricine s-ar pune împotriva dorinței regelui infernului și al haosului, dar el s-a pus și m-a salvat pe mine dacă nu era el, eu nu mai eram vie și fericită, poate eram într-o cușcă hrănită la ore fixe și cu un monstru care îmi păzește celula că să nu scap. 

Când ajung la universitate singurul lucru pe care îl văd este Alessio băiatul cel popular și plini de bani sau mai bine zic cu foarte multe bețe înfipte în fund. Îl văd cum coboară din Range Rover-ul cumpărat de tăticul. Simt cum stomacul mi se întoarce pe dos când văd că fetele se adună pe lângă el. Știu ce o să credeți că un bărbat cu mașini așa scumpe și la o universitate de medicină este un zeu pe pământ, dar vă spun eu nu este, nu spun că este urât, dar are un suflet urât, iar oameni cu suflet urât nu sunt genul meu. Intru în clădirea galbenă a universități și merg la dulap să îmi las ghiozdanul și să îmi iau cărțile. Azi am șase ore deci nu o să fie la fel de obositor ca celelalte zile când am șase sau șapte ore și practică două oare după. Și după trebuie să mă duc la librărie unde lucrez.

 Ajung în clasă mă pun în penultima bancă și aștept ca prietena mea bună să își facă apariția azi la universitate, dar ghiciți ce primesc un mesaj și îmi spune că săptămâna asta nu vine și să nu o aștept că este plecată cu părinți ei bogați în Spania și că a-și putea să mă așez lângă Alessio că facem un cuplu minunat. Uneori îmi vine să o bat, dar este prietena mea și trebuie să o suport.

Văd cum Alessio intra în clasa și se uita la locul liber de lângă mine și începe încet să se miște și să vina încoace. Te rog așezate oriunde, dar nu aici îmi spune eu în cap, dar speranța pierde atunci când își trântește cărțile pe banca de lângă mine. După nici zece minute de când au intrat toți copii profesoara noastră de biologie își face uimitoarea intrare cu o șapcă în mana și atunci îmi dau seama că este luna ei preferata de a da proiecte în grup, dar nu orice fel de proiecte și cu bilețele pe care scrie cine o să fie partenerul tău, iar șansele să pic cu cineva bun sunt mici, mai ales că eu sunt praf la lucrat în echipă.

-Copii după cum știți o să vă dau un proiect de făcut în grupe de câte doi timpul de predare este de o lună, iar cea mai bună lucrare o să fie înscrisă pe pagina universități. O să veniți câte unul când vă strig eu și o să luați un bilețel.

După 10 minute mi-am auzit numele strigat și că un singur bilețel a mai rămas care este al meu. O chestie ciudat la doamna noastră profesoara îi place să ne tina în suspans până la final, deoarece biletele nu ajung niciodată să le vedem noi extragem  bilețelul, iar ea scrie numele persoanei lângă cel care a extras iar la final ne spune.