Nu are un titlu..

Primii pasi prin noroi

   ''Este perfect normal si perfect ok sa stam in coltul camerei uitate de timp, o perioada, sa lasam lacrimile sa ne spele obrazul murdar, sa nu ne mai chinuim sa stam in picioare cand ele deja tremura, aproape ca nu le mai simti, si te simti nevoit, chiar obligat, sa ingenunchiezi, sau mai repede sa stai la pamant. Sa lasam lacrimile sa curga pe perna pe care ne vom culca, si apoi vom visa ca de fapt asta a fost un vis, si ca totul va fi mai bine.

Insa asta doar pentru o perioada de timp, nedefinita. Important este ca trebuie sa intelegem ca avem doar doua optiuni, fie de a lasa viata sa ne tina la pamant, sau sa o infruntam. Sa stai in genunchi este, intr-adevar, o pozitie umilitoare, dar nu una din care nu te poti ridica. Sa te ridici dupa fiecare lovitura, si sa continui sa le incasezi, nu sa le parezi, pentru ca pana la urma, este un rau necesar, un rau fara de care nu te poti maturiza. Esti obligat pentru evolutie sa treci si prin experiente negative, daca ar fi totul lapte si miere, ar fi plictisitor. Nu ar mai exista ''binele'' si ''raul'' ar fi doar ''bine'', insa si-ar pierde definitia actuala. Trebuie ineluctabil sa existe amandoua, altfel nu ar mai avea binele un termen de comparatie, si ar fi fad. Trebuie sa facem primii pasi prin noroi, pentru a ajunge la curcubeu, nu exista alta viata. Sa ajungi la curcubeu, murdar, lugubru, schimonosit, dar la curcubeu..''

Aceasta este compunerea pe care i-am scris-o Stapanei mele, Adela, la romana, tema fiind libera, nu una impusa de profesoara. Eu totusi nu sunt liber, sunt propietatea Stapanei Adela, dar nu ma deranjeaza asta, chiar m-ar deranja daca n-as mai fi. Eu sunt al Adelei, in rest eu nu exist, Ea imi da un motiv sa traiesc, un scop, Ea este dovada ca eu exist, ca traiesc. Este o diferenta uriasa intre a exista, si a trai. Daca duci o viata mizerabila, lipsita de interactiune, de evenimente, in care doar te trezesti, mananci, bei, muncesti, te culci, si repeti scenariul, poti oare spune ca traiesti? Mai degraba nu. ''Sa iti traiesti'' viata speriat de viitor, incapabil sa te uiti la viitor, fara sa speri la un viitor, sau sa tintesti spre un viitor, nu inseamna sa iti traiesti viata. Sa luam drept exemplu licuricii. Viata lor, odata adulti, nu dureaza mai mult decat cateva saptamani. Femelele licurici lumineaza doar pentru a atrage atentia masculilor, si pentru a intretine relatii sexuale. Masculii sclipesc doar pentru a atrage atentia femelelor, si pentru a intretine relatii sexuale. Dar pentru mai mult de atat, nu traiesc, asta este sacrificiul suprem, dupa reproducere, viata lor se incheie. Cu alte cuvinte, instinctul lor de reproducere este motivul unic si absolut pentru care licuricii traiesc. In acest instinct simplu, in aceasta viata simpla, fara alte vise, nu exista obstacole, asadar nu exista nici tristete. Tocmai de aceea lumineaza. O viata facila, fara scopuri, nu este o viata traita. O astfel de viata  duce inevitabil la autodistrugere. Bine, asta facem toti pana la urma, constienti sau nu. Descompunerea lenta a sinelui, dar sigura. Cu tipul acesta de ganduri ma confrunt in lipsa Ei. In prezenta Ei, nu ma pot gandi la altceva, sau la altcineva. Involburat de tonul de apel, ridic telefonul, dar imi scapa din mainile tremurande. Ridic telefonul, il pun repede n pat, si vad ca ma suna chiar Ea. Aproape respingand apelul din cauza faptului ca inca imi tremura mana, reusesc totusi sa raspund. 

-Ia zi, sclavule, este gata eseul? Parca am vorbit sa ma suni dupa ce il termini ca sa iti spun parerea, dar acum este prea tarziu. Spune-mi repede daca este gata, si desi parerea ta nu conteaza in general, de data asta voi face o exceptie.

Nici macar cand sunt folositor pentru Adela nu imi spune pe nume, nu imi amintesc cu lux de amanunte un moment exact in care mi-a spus pe nume. Stiu doar ca inainte sa am onoarea de a fi sclavul Ei folosea alte apelative decat : ''sclavule'', ''vierme'', ''javro'', sau alte cuvinte din zona aceasta. Dar pana la urma, eu I-am cerut asta. Desi stiu ca cel mai probabil nu va mai folosi vreodata alte apelative, si ca in ochii Ei eu nu voi mai fi vreodata ''Cosmin'', nici macar ''cosmin'', ma motiveaza totusi sa ma gandesc la asta. Nu e o dorinta, e mai degraba o curiozitate. Daca voi reusi vreodata sa O fac destul de mandra de mine incat sa imi spuna pe nume. Este o speranta, un vis. Sunt cam aceleasi lucruri sperantele, si visurile, pana in momentul in care sunt implinite. Atunci devin realizari. Pana atunci nu este nimic mai mult decat un lucru de care te indoiesti, dar continui sa te minti ca se va intampla candva. Si minciunile pot arata adevarul, depinde doar de ochii tai. Dar ochii nostri, de obicei, sunt mai repede niste lentile de contact. 

-Buna Stapana Adela, imi cer iertare, m-a luat valul in timp ce scriam compunerea, nu voiam sa fac vreo greseala de scriere, sau ceva care sa Te supere. Am uitat de ti-..-de timp, si nu mi-am dat seama ca a trecut asa repede." -sper ca nu a observat pauza scurta, voiam sa ii spun ca am uitat de Ea, dar nu cred ca mi-ar fi iertat vreodata una ca asta. Nu ma sperie gandul ca m-ar tortura mai rau, ce ma ingrozeste este cat de usor I-ar fi sa ma abandoneze. Ea ar putea gasi oricand un sclav, pe cand eu n-as putea niciodata sa gasesc O stapana ca Ea, sau macar similara.

-Bine, mizerio, sa nu uiti ca mi-ai spus cat de implicat ai fost la aceasta compunere! Deja esti in punctul in care nu mai ai voie sa gresesti! -spuse Adela calma, dar totodata apasand pe cuvintele ''mizerio'',  si pe ultimele 11 cuvinte.-

Ma imbrac, descui usa, cobor treptele cu o viteza de parca nu as avea ''maine''. Ajung destul de repede in statia de autobuz, nu este prea departe de blocul meu. Sau mai bine zis de blocul in care locuiesc. Este foarte greu sa ajungi sa te referi la un obiect, chiar la o fiinta cu ''al meu/a mea''. Este foarte greu sa fii cu adevarat in posesia a ceva, desi multi refuza sa accepte asta. Nu pentru ca n-ar intelege-o, ci tocmai pentru ca o inteleg, dar nu suporta ideea de a nu fi in control. Au nevoie de asta, de iluzia sentimentului de a fi in control, ii face sa se simta impacati cu ei, sa se simta mai puternici. Dar refuzarea adevarului este exact dovada ca nu sunt puternici, si sunt mai slabi decat persoana/lucrul asupra careia se bat ei cu pumnii in piept pana cand nu mai pot respira, si incep sa tuseasca sange, ca au control. Recunoasterea slabiciunii, este pana la urma o dovada de puternicie, si un prim pas, necesar, pe drumul spre a fi puternic. Dar perfect puternic nu este posibil, pentru ca perfectiunea, in primul rand, este cea imposibila. Viata este prea scurta pentru ca oamenii sa ajunga la perfectiune, sau macar la ideea de perfectiune. Chiar daca prin absurd, ar putea cineva ajunge la ideea de perfectiune a marii majoritati de oameni, sau in ideea de perfectiune a persoanei respective, intelegand prin asta ca are standarde mici, ar fi plictisitor. Perfectiunea este ultima etapa, nu este nimic mai sus de perfectiune, perfectiunea este varful. Practic, si teoretic, ti-ai atins telul, si nu mai ai cum sa il depasesti, nu mai ai cum sa te depasesti, sa evoluezi. Daca ai atinge perfectiunea, ai stagna, ai fi blocat. De la bun poti ajunge mai sus, de la foarte bun mai sus, de la maestru mai sus, de la expert mai sus, si sinonime, insa de perfect nu e nimic mai sus.