Întâmplări stranii din copilărie

Capitolul 1 - Lacul

De când eram copil mi-a plăcut să mă bălăcesc în apă, cele mai frumoase amintiri sunt cele de la mare sau ştrand. Mai putin una, o poveste care-mi face parul sa se zarleasca.

Nu mai stiu anul cand se intampla dar sigur era undeva prin anii 2000 când eram copil. La vremea aceea aveam mult prea multă viaţă şi mult prea multa energie. Eram genul de copil care mereu intră în bucluc şi mereu veneam acasă cu cele mai mari răni, vânătăi şi julituri. Va spun asta ca să aveti o idee despre ce fel de odraslă eram în tinereţea mea.

Ai mei au moştenit o casă undeva pe lângă Bucureşti, unde locuiesc şi în prezent. Într-o zona mai rurala. Zona este impanzita de obiceiuri şi datini străvechi pe care oamenii, in special batranii, le respecta cu sfinţenie chiar si în ziua de astăzi.

Era o vară toridă, ca nicio vara până atunci. Ganditi-va putin, era atât de cald încât localnicii au rugat preotul să facă o slujbă pentru a aduce ploaia. Dar intre timp, eu împreună cu prietenii Florin şi Ionuţ, eram mult prea toropiţi de vremea de afară asa ca am decis să mergem la un lac din apropiere ca să ne răcorim.

Planul era dupa ce mâncam, sa ne intalnim în faţa porţii lui Ionuţ care stătea cel departe de noi. Casele noastre erau aşezate în felul următor, casa lui Florin, casa mea iar peste drum la câţiva zeci de metri distanţă era casa lui Ionuţ. Acum puteam să ajungem la destinaţie fie: pe la florin prin curtea din spate, fie mai pe un drum lung dacă plecam de la casa lui Ion.

Am decis să luăm drumul mai lung. Din două motive: primul fiind, Ion mânca mult (ironic că eu eram cel mai plinut din grup) în general terminând foarte greu. Al doilea motiv faptul că a pus mana pe niste bucati de BCA de la unchisu si ne-am facut planuri cu ele: să le facem plute si sa ne relaxam in apa pe ele.

Nu termin bine sa mananc şi aud de afară un strigăt "Fane, fane haide să-l luăm pe Ion şi plutele, cât mai bagi în tine?". Grăbit i-am spus mamei "Nu-ţi face griji vin până când se înserează", mi-a spus sa avem grija si mi-a dat un sărut părintesc pe creştet si ma grabesc spre uşă, alerg până la poartă, o deschid şi ies.

Am ajuns la Ionuţ iar după câteva încercări nereuşite de al striga intrăm direct în curte. Şi acum îmi amintesc casa lui. Era o construcţie foarte lungă de tip vagon care avea un pridvor, acoperit cu geamuri şi la intrare erau o sumedenie de pantofi, papuci de diferite mărimi, culori şi vreo două preşuri. Cu toate că era o casă veche avea un farmec al său şi doar cu o privire puteai să îţi dai seama prin câte generaţii a trecut. Bătem noi la geam şi îl vedem pe Ion că iese din bucătărie cu o pulpă de iepure fripta în gură.

- Ce vreţi bă, spuse Ion in timp ce mesteca iepurele-n gura.

- Vino mă odată să mergem cu plutele, zise Florin cu un glas impunător, lasă ba iepurele şi hai să luăm plutele.

Cu toate că au trecut mulţi ani de atunci,  încă mai am în minte imaginea lui Ionuţ cu copanul de iepure în mână molfăind din el în timp ce ne ducea către spatele curţii să luăm plutele de BCA şi să ne aventurăm spre locul necunoscut.

Îmi amintesc că în grădina din spate avea aruncate trei bucăţi de material: două mai mici şi una mare, el a luat-o pe aceea. Eu şi Florin stăteam ne uitam unu la altul de parcă ne spuneam "pe bune??". Am decis să nu facem tamtam şi ne-am văzut de treabă în continuare. Am legat plutele cu ce am apucat şi încercând să nu le târâm prea mult am ieşit pe poartă şi am plecat înspre lac.

Jos de vale, a fost un loc unde mergeam în copilărie foarte des, era o denivelare de vreo cincizeci de metri ca o vale, de unde şi numele. Jos, se afla un lac de acumulare neterminat de către regimul comunist, care în trecut se umplea dar doar pe jumătate cu apă din Dâmboviţa. Acesta urma să fie al patrulea dintr-o serie de cinci lacuri de acumulare şi să fie folosit de către comunitate, chiar şi aşa pe jumătate făcut acesta era funcţional şi servea ca loc unde localnicii îşi luau apă pentru a uda recoltele de viţă de vie şi alte plante pe care le creşteau. În prezent, "Jos de vale" numai există, aceasta fiind nivelată şi peste ea s-au construit case si eventual un parc.

Trebuia sa ajungem undeva mai departe ca deobicei, dincolo de locul familiar nouă. Vechile clădiri comuniste, acum locuite doar de către buruieni si tot felul de plante erau o privelişte suprarealistă, parcă desprinsă dintr-o epocă de mult apusă. Ne croisem drum printre buruienile crescute. Tot timpul aveam impresia că cineva ne urmăreşte. L-am întrebat pe Florin care era lângă mine:

- Băi, nu e cineva acolo în clădirea aia dărâmată, mi s-a părut că e ceva acolo, arătând in directia ei.

- Ţi se pare, să nu-mi spui că ţi-e frică Fă... nu a apucat să termine ce a vrut să zică şi dintr-o dată a început să latre un câine. La început unu, apoi încă doi i s-au alăturat.

Ionuţ a ţipat "Luaţi pietre fraţilor daţi-le la cap dacă puteţi". Ce a urmat pot spune că a fost parcă rupt dintr-un film de comedie; trei copii care târau după ei bucăţi de BCA , fugăriţi de către o haită de câini. Eram atât de speriaţi dar nu voiam să renunţăm. Ion era ghidul nostru şi am reuşit să ieşim din ruinele acelea fără să fim muşcaţi. Nici până astăzi nu ştiu cum am reuşit să scăpăm întregi, dar cu toate că acum eram în siguranţă încă simţeam că suntem urmăriţi de ceva sau cineva.

Am ajuns la destinaţie iar sentimentul că eram urmăriţi nu mă lasa în pace... am decis să-l ignor şi m-am conformat cu ceilalţi, ne-am lasat hainele lângă mal. Am aruncat plutele în apă şi am intrat. Aceasta era tocmai bună nici caldă, nici rece la ce vreme era afară. Acum ca ma gandesc la asta, parcă văd cerul cum era de un albastru, tipic unei veri secetoase. După câteva momente după ce am intrat în apă am simţit cum toată căldura din mine se duce pur şi simplu. Era un sentiment atât de ciudat încât nici până astăzi nu mi-l pot explica. Pe moment, l-am ignorat gândindu-mă că e din cauză că am intrat prea brusc, schimbare de temperatura si toate cele. Ne-am prostit puţin, apoi am făcut concurs cine înoată cel mai departe.

Nu ştiu de ce dar am acceptat. Îmi doresc să nu fii participat. Pe la jumătatea lacului m-am simţit obosit şi fără vlagă, lucru ce nu mi se întâmplă foarte des. Apoi a început. Dintr-o dată am simţit cum ceva mă apucase de gleznă şi mă trăgea în jos, era o senzaţie dincolo de orice simţisem până atunci şi nici că am mai simţit ceva asemănător până astăzi. Se simteam ca o mana ce mă strângea de gleznă, mult mai rece decât apa cu o forţă aproape inumană. Încercam să mă ţin de plută dar era în van. Dintr-o dată am simtit ca ceva ma trage brusc făcând să mă desprind de plută. Am ţipat după ajutor, dar prietenii credeau că vreau să le atrag atenţia, am ţipat de mai multe ori. Apoi orice era acolo a inceput sa ma traga in jos. Mă chinuiam să rezist să stau la suprafaţă. 

Degeaba, foarta cu care eram tras era din ce in ce mai mare. Deja imi era greu sa stau tot capul la suprafata. La un moment dat, când eram în apă am putut auzi ţipete de copii, îndurerate şi neomeneşti. Ştiam că nu o să reuşesc să fac ceva singur, am strâns ultimele puteri şi am mai ţipat odată "Ajutor! Nu glumesc! Veniţi mi-am prins piciorul în ceva, am pierdut şi pluta", vânzându-mă că mă chinui să rămân la suprafaţă cei doi au venit înspre mine cât puteau de repede.

Florin s-a dus spre pluta mea în timp ce Ionuţ încerca să mă ţină la suprafaţă.Până la urmă am reuşit să mă prind de pluta mea şi împins de către cei doi am înotat către mal. Piciorul ma durea enorm. Dar ne-am imbracat aşa umezi cum eram şi am luat-o la fugă. Cand am inceput sa fugim cerul s-a facut gri şi a început să plouă. M-am uitat in spate spre lac, atunci am vazut-o. Era ca un cap de om care plutea la suprafata lacului, printre parul sau negrup puteam am vazut doi ochi galbeni deschisi. Acum daca ma gandesc seama cu ceva ce am mai vazut...

După această peripeţie nici unul din noi nu a mai vrut să se intoarca pe lacul abandonat. Ca amintire a peripeţiei mele, pe picior unde am fost apucat mi-a ramas un semn vizibil.