Între început și sfârșit

⌲ p r o l o g

*dres glasul* Va reamintesc urmatoarea informatie: acest prolog si urmatoarele 5 capitole sunt parte din varianta finala, editata a cartii. Ciornele mele de la aceasta carte sunt un dezastru. 

Enjoy! *insert hug*

🌸

Își desprinde creionul de pe foaie atunci când își aude mama țipând. Se uită după ea prin camera sa, din instinct, însă nu o vede. Apoi privește ușa, așteptând ca aceasta să intre. Dar camera rămâne goală. Mama lui nu vine să îl certe pentru noua pată de pe perete. Nici nu ar avea cum, se gândește copilul. Doar a acoperit-o cu ajutorul tatălui său, trăgând noptiera în fața ei. Și, oricum, pata nu e făcută de el. E făcută de cel mai bun prieten al său, Zaiden.

Însă nu și-ar pârî niciodată cel mai bun prieten.

Coboară de pe scaun și iese din cameră. Aude vocea ei mai clar de aici, de pe holul casei. La fel se aude și vocea tatălui. Dar într-o zi obișnuită nu ar auzi aceste voci.

Se ceartă, constată, iar lacrimile i se formează în ochi, oricât s-ar opune el.

Tatăl lui i-a spus că este prea mare să plângă. Are șapte ani. Doar băiețeii de șase ani mai plâng. Niciunul nu e de acord cu mama lui care îi spune că încă poate plânge.

Mai face câțiva pași, spre birou, de unde vocile se aud. Exact atunci, pe hol apare mama sa. Se oprește și o privește, înghițind în sec. L-au învățat să nu tragă cu urechea, însă a făcut-o deja de prea multe ori ca să mai bage unul dintre ei regula asta în seamă.

— Axton, oftează mama lui, apropiindu-se de el și lăsându-se în genunchi în fața lui.

Ajunge la același nivel cu el și își trece o mână prin părul lui moale și buclat. Îl privește în ochi, sperând că nu a auzit cearta. Dacă a făcut-o, ar trebui să îi spună motivul.

— V-am așteptat, murmură băiețelul, plângăcios. Trebuia să plecăm de acum câteva ore, continuă, pe un ton ceva mai încrezător.

Dar dacă ei se ceartă, nu vor mai pleca. Axton știe asta deja. Nu e prima dată.

— Nu mai plecăm, scumpule, murmură mama lui, plină de regret. A intervenit ceva la serviciul lui tati.

Chiar dacă Axton zâmbește, lacrimile tot se formează în ochii lui. Din spatele mamei sale își zărește tatăl, ieșind spășit pe hol, privindu-i. Nu spune că mama lui glumește. Sau că pot pleca, pentru că el își va face treaba de pe drum.

— Atunci hai să mergem doar noi doi, îi cere Axton, sperând din toată inima că mama lui va spune „da" și vor sări în mașină împreună.

— Nu se poate, îi șoptește mama lui, pregătindu-se să îl ia în brațe.

Dar Axton nu rămâne lângă ea. Se întoarce cu spatele și fuge în camera lui, ca ea să nu îi vadă lacrimile pe care nu și le mai poate abține.

Tati nu are niciodată timp de noi, se gândește el, când deschide ușa. Mereu are treabă și de fiecare dată când promite ceva, anulează în ultimul moment, răsună în gândul lui, atunci când o trântește în urma sa.

Își scutură capul și lacrimile nu dispar. Dar nu contează. Oricum nu le va vedea nimeni cât timp este singur în cameră.

***

Nu trece mult până când mama lui crapă ușa și își bagă capul înuntru , căutându-și cu privirea băiețelul.

— Axton? întreabă, cu voce calmă, pe măsură ce deschide ușa tot mai mult.