Povestea ei începe cum se termină toate basmele pe care le-am citit în copilărie. Unii am putea să spunem chiar că frumoasa Chastity este copilul Cenușăresei și al prințului fermecător.
Însă mama ei nu este Cenușăreasa.
Tatăl ei vitreg nu este p...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Mda.
Partea bună e că nu am lăsat urme cu bocancii pe covor ca în desene. Totuși, încă mă uit în urmă de fiecare dată când pun piciorul pe jos, de teamă să nu murdăresc ceva.
Camera mea este... ei bine, mare. Nu mă pricep la aproximări, dar cred că douăzeci de oameni nu ar avea o problemă dacă ar fi puși să danseze în ea. Da, patul, chiar dacă este gigantic, nu i-ar încurca. Cred că White a aranjat-o astfel. Încă miroase a var. Plus că arată... cum arată. Pereții sunt albi, iar câteva tablouri micuțe și colorate sunt atârnate în câteva locuri. Pe jos este un parchet alb, lucitor, pe care nu văd nicio pată. Este acoperit de câteva covoare roz și dreptunghiulare, pufoase, așezate de parcă ar fi la întâmplare, însă sunt convinsă că este un model simetric de care eu pur și simplu nu am habar. În dreapta este un pat... mare, iar în partea de sus a acestuia stau vreo zece pernuțe de diferite nuanțe de roz. Sunt și două noptiere de o parte și de alta. La câțiva pași de pat este o măsuță ca un cub alb lucitor, pe care stă o lumânare într-un tub de sticlă. În spatele noptierelor se află două geamuri înalte și înguste, care au niște chestii ca niște perdele sau rulouri. Nu știu cum se numesc, dar o să caut mai târziu pe net. Sunt interesante.
Peretele din față nu este un perete. Este un geam uriaș, iar după el se află un balcon la fel de mare. Cred că unul dintre geamuri este ușa. Pe balcon sunt niște scaune drăguțe, de care sunt chiar încântată.
Și pe peretele din dreapta este doar un dulap gigantic, plin de oglinzi de toate formele.
Mai sunt vreo două fotolii roz sau albe, cu pernuțe și pături.
Ah, da, iar pe tavan sunt desenate niște flori. Roz, evident.
Clar au pregătit camera asta pentru mine. Nu cred că au adăpostit un personaj din My little pony până să vin eu aici. Asta mi se pare foarte drăguț din partea lui, din nou. Păcat că nu știa că nu mă dau în vânt după roz. S-a gândit că sunt fată și s-a străduit. Mă rog, a plătit pe cineva să se străduiască, dar tot apreciez.
Mă întreb dacă Ax-ceva are în cameră bărculețe și peștișori.
Mă duc spre pat, cu inima cât un purice. Mă așez pe el. E pufos. Moale. Salteaua se îndoaie sub mine și mă simt de parcă aș sta pe un nor. Nici nu o simt. Iar pătura este moale și pufoasă, la rândul ei. Eu nu am mai stat pe așa ceva. Eu dormeam pe un pat format din două scânduri și mai multe pături puse una peste alta, ca să îi las mamei locul cel bun din casă. Avea nevoie de ceva moale ca să doarmă comod singurul loc cât de cât potrivit era canapeaua. Mereu mi-am dorit ceva pufos pe care să stau.
Privind camera și terasa, așezându-mă mai bine pe pat, îmi vine să plâng. Simt lacrimile cum mi se formează și îmi împiedică vederea, apoi cum se lovesc de obraz. Mă doare inima. O simt. Mă doare. Se chinuie să ignore ceea ce văd ochii. Să nu se obișnuiască cu asta. Cum pot eu, care nu am avut mai nimic niciodată, să mă acomodez cu toate aceste lucruri? Mama mereu mi-a spus că omul nu are nevoie de prea multe pentru a fi fericit, dar oare ea credea asta? Sau și-o spunea doar ca să ne fie viața mai ușoară acolo? Cum să nu fii fericit când... stai într-o asemenea casă? E ca și cum răul pur și simplu nu poate trece de grădina imensă.
