Realitate și destin || Fred Weasley

2

Aplauze puternice răsunară atât de tare, încât, în timp ce merg spre masa mea, McGonagall fu nevoită să strige:

–Liniște, liniște, vă rog!

Cei doi gemeni se ridicară în picioare, fluierând și aplaudând de parcă mă cunoșteau de o viață. La avertismentul profesoarei, unul din ei îmi făcu cu ochiul. 

–E un loc liber aici. îmi spuse el

Mă așez, încă tremurând de emoții. Nici nu am curajul să ridic privirea spre tata, temătoare de reacția lui. Roșcatul se apropie mai mult de mine.

–Tatăl tău nu pare supărat. îmi zise el mai mult într-o șoaptă

–Serios?

Acesta aprobă, făcându-mă să zâmbesc ușurată. 

–Fred Weasley. se prezentă el

–Și George Weasley. sări celălalt roșcat de lângă noi

–Băieți, lăsați-o să respire. râse un băiat mai mare cu păr șaten, scurt

–Oliver, chiar ne era dor să-ți auzim vocea. răspunse Fred, dându-și ochii peste cap

Zâmbesc la schimbul de glume dintre cei doi, când, un pocnet se auzi din fața noastră. Tăvi pline de mâncare apărură pe masă, mirosind ademenitor. Era o schimbare bine venită de la mâncarea de acasă. Nu mă înțelegeți greșit, îl iubesc pe tata, dar nu și cum gătește...

 Ron se holbează la felurile diferite cu adorație în ochi, apoi apucă repede două aripi de pui de pe un platou.  Eu îmi umplu farfuria cu plăcinte de dovleac în timp ce Dumbledore își termină discursul pe care nici măcar nu l-am băgat în seamă. 

După ce majoritatea elevilor termină festinul pregătit de elfii castelului, un roșcat îmbrăcat cu robă roșie și cu o insignă aurie în piept se ridică în picioare. 

–Eu sunt Percy Weasley, prefectul de anul acesta. Cei din primul an să mă urmeze până la camera comună, vă rog! vorbi acesta clar și răspicat. 

Auzisem de la tata că cei mai buni elevi erau răsplătiți cu acel rol, iar văzându-l pe acest băiat atât de mândru de insiga strălucitoare nu m-a făcut decât să-mi doresc și mai mult să ajung  în acea poziție peste câțiva ani.

Toți cei de abia sortați în gryffindor ne-am strâns și l-am urmărit pe prefect pe holurile de piatră. Urcăm scările mișcătoare, apoi cotim prin câteva coridoare până când ajungem în fața unui tablou imens, cu o doamnă. Nu mă puteam abține din a mă holba la tot ce vedeam în jurul meu. Mai fusesem odată aici, când tata a primit postul de profesor și încă nu găsise soluția la a mă lăsa singură acasă tot timpul anului școlar. Dar pe atunci aveam 2 ani și tot ce îmi aduc aminte era că am stat aproape numai în biroul directorului sau în cel al tatei, uneori jucându-mă cu ceea ce cred că era o pasăre pheonix.

–Parola. ne ceru aceasta, trezindu-mă din amintiri

–Fiți atenți, trebuie să o rețineți! ne avertiză Percy. Și să nu o spuneți la nimeni dinafara casei noastre. Parola este Caput Draconis.

Tabloul se dădu la o parte, dezvăluind o sală călduroasă, plină de lumânări, fotolii și covorașe roșii. Un șemineu din cărămidă și niște mese de lemn terminau tabloul camerei noastre comune. Zâmbesc, încântată de locul în care îmi voi petrece marea parte a timpului de acum încolo. Poate că roșu nu era culoarea mea preferată, dar la cât de bine arăta totul, sigur putea deveni!

Intru, urmată de zeci de alți elevi, unii la fel de uimiți ca mine, alții deja obișnuiți cu atmosfera primitoare. 

De lângă Percy, vocea unei fete mai mari ne atrase atenția.