A Song Of Freedom [Ro]

Capitolul 4: O lacrimă din dragoste

Vântul bătea uşor iar soarele strălucea pe cer. Mă relaxam, în iarba deasă de pe High Hill, impreună cu Maestrul. Îmi povestea despre familia lui, despre cum a copilărit într-un oraş mic din Elynzeig împreună cu bunicii săi după ce părinţii lui au murit în război şi despre cum a ajuns în armata rebelă. Curioasă din fire, l-am întrebat dacă a fost vreodată căsătorit şi dacă a avut copii. Acesta s-a întristat pentru un moment dar mi-a răspuns... Cum o făcea mereu. Nu era prima dată când atingeam puncte sensibile sau când mă băgam unde nu îmi fierbea oala. Dar nu mă puteam abţine. Aşa sunt eu...
-Da... Am fost căsătorit... Dar e o poveste destul de lungă.
- Nu e nicio problemă! Am spus eu entuziasmată. Avem destul timp!
Maestrul schiţase un zâmbet şi apoi se uită gânditor spre cer. După câteva momente spuse cu o voce calmă:
- Eram în cea mai frumoasă zi a primăverii... Ziua Festivalului Anthos. Cel mai mare festival al anului din Elynzeig. Lumea din toate cele 6 ţări se adunau în fiecare an în această zi. Eram cu 3 prieteni, pe străzile principale din oraş. Capitala, în caz că te întrebai. Era sărbătoare mare un toată ţara dar cel mai frumos era acolo. După 3 zile de călătorit în sfârşit ajunsesem acolo. Totul era mirific... Copacii împodobiţi cu flori, la fel ca ai toate străzile, în afara de cele principale desigur, care erau mereu împodobite cu trandafiri sângerii şi amaryllis roşii. Am umblat pe la tarabe şi am văzut spectacole toată ziua, iar noaptea s-a făcut cel mai mare foc de tabără pe care îl văzusem. Toţi dansau în jurul său, fete de toate vârstele, soţiile cu soţii lor, copiii mai mici... Era o veselie de nedescris. Până să îmi dau seama, prietenii mei mă aduseseră deja în jurul focului şi impreună în mulţime dansam şi tot dansam până în momentul când aveam impresia că picioarele mă vor lăsa. Eram plimbat prin toate părţile... Şi deodată.. Am dat peste cineva... Sau mai bine spus... Cineva a dat peste mine... Mi-am ridicat privirea... Şi acolo era ea... Cea mai frumoasă fată pe care o văzusem vreodată. Părul ei era cârlionţat şi blond, iar ochii ei erau de un verde de smarald. Zâmbetul ei atât de fermecător mă cucerise pe loc. Îşi ceruse scuze de mii de ori iar eu... Îmbătat cu dragoste, îi tot repetam că e în regulă. De fapt, tot ce vroiam era să o ţin pe loc ca să o pot admira. După ce s-a calmat, mi-a spus numele ei... Lysandra. Venise din Waylla tocmai până în Elynzeig pentru festivale,dar urma să plece curând acasă. Am invitat-o la dans şi după am stat de vorbă toată seara şi ne-am plimbat pe străzile luminate. După asta, ne-am întâlnit în fiecare zi, şi am început să ne cunoaştem foarte bine. Eu eram îndrăgostit de ea până pe cap şi chiar mai mult atunci când am descoperit că sentimentele ei pentru mine erau aceleaşi. Timpul petrecut cu ea era tot ce aveam în cap. Ai zice că era normal pentru un tânăr ca mine, netrecut prin viaţă şi naiv să se îndrăgostească de o fată frumoasă şi deşteaptă ca ea... Ai fi putut spune de asemenea că nu era ceva serios ci doar o iubire adolescentină ce avea să îmi treacă... Dar nu a fost aşa.. Pentru mine, ea a fost prima, singura şi marea mea iubire. Dar venise şi timpul ca ea să plece, iar atunci lumea mea s-a ruinat. Nu ştiam ce să fac ca să nu o pierd. Atunci mi-a venit în minte această rudă pe care o aveam în partea de nord a Elynzeigului, unchiul meu, care, speram din tot sufletul să mă ajute. Era ultima ei zi în capitală. Ne-am întâlnit în locul obişnuit şi i-am propus să fugim împreună. Ea nu a stat pe gânduri şi a acceptat. În seara respectivă am plecat. Am stat mult timp la casa unchiului meu, până ce acesta bătrân fiind, a murit. Eu şi Lysandra am trăit fericiţi şi liniştiţi acolo, iar la scurt timp, am devenit şi părinţi. Părinţii unei fetiţe pe care am numit-o Aryanne. Au trecut anii iar Ary a crescut. Avea vreo 6-7 ani când a început totul. Lysandra a aflat că părinţii ei erau morţi şi atunci am plecat împreună un Waylla pentru înmormântarea lor. Viaţa mea a devenit un iad din momentul în care am ajuns. Totul a fost o înscenare. Ea a fost capturată de soldaţi pe motiv că ar fi fost o exclusă. Pur şi simplu mi-am pierdut minţile încercând să o eliberez... Dar totul a fost în zadar.. Lysandra a fost executată împreună cu alţi câţiva oameni. În acel moment ea şi-a pierdut viaţa... iar eu motivul de a trăi. Când m-am întors după Aryanne... Ea dispăruse. Cei care au văzut-o au spus că cel mai probabil a fost şi ea omorâtă din simplul fapt că ar fi putut moşteni gena mamei sale... Genă care de fapt... Nici nu exista... Lacrimile mi s-au transformat în urlete de durere şi propia-mi fiinţă s-a schimbat... În acel moment mi-am descoperit propriile puteri. Eram un proscris... Un exclus... Un Sorcerer... Ei de fapt erau după mine... Nu după ea. Gândul că am omorât-o pe cea care o iubeam mă înnebunea. Singura mea scăpare a fost dorinţa de răzbunare. M-am alăturat armatei rebele şi am fost hotărât să îi distrug pe cei care mi-au distrus viaţa şi să redau libertatea oamenilor... Acea libertate pe care nu am putut sa i-o dau şi ei... Dar am dat din nou greş...
-Chiar... Nu ştiu ce să zic... Îmi pare foarte rău... Nu îmi pot imagina cum te-ai simţit.
Nu mi-aş fi putut imagina niciodată că maestrul putea ascunde atâta durere şi tristeţe. Speram din suflet să am o viaţă liniştită. Să îmi îndeplinesc scopul, să iubesc şi să trăiesc fericită. Îmi era prea frică sa îmi doresc altceva... Prea frică să încerc să schimb ceva... Prinsă în gândurile mele, nu îl auzeam pe maestru, care mă striga.
- Judith! Judith! Eşti bine?
- Poftim? Ai spus ceva?
-Judith, s-a întâmplat ceva?
- Nu! Doar mă gândeam...
Liniştea domni pentru câteva minute când maestrul mă întrebă ceva la care nu mă aşteptam... Şi sincer... La care nu eram sigura ce să răspund.
-Judith... Ce vrei să faci în legătură cu tatăl tău? Vei rămâne sau vei pleca să îl cauţi?
-Păi.. Voi..

To be continued...