Stăteam încovoiată în pat, strângând așternuturile în pumn și privind spectacolul de lumini pe care îl emanau pozele noastre arzând. Le-am pus nemiloasă în coșul de gunoi de plastic și le-am dat foc, sperând să îngrop cu ele orice urmă de dor față de povestea noastră de dragoste.
Am împachetat toate lucrurile ce-ți reveneau ție și le-am pus într-o cutie, lângă acele mici cadouri dăruite, inclusiv cutia în care ai pus prima mostră de ciocolată făcută de către tine.
Am sigilat-o cu bandă adezivă și am lăsat-o lângă pat, sperând să-mi iau inima în dinți și să ți-o înapoiez.
Nu plângeam. Surprinzător, nu simțeam nimic. Nici regret. Nici dor. Nici ură. Nici dezamăgire. Nu mai simțeam nimic, iar asta mă înspăimânta. Nu mai eram întreagă. Ceva lipsea din mine.
Nu era Axel, cât erau sentimentele mele. Cum puteam determina ce este bine și ce nu, când mi-am pierdut partea afectivă? Când rațiunea nu funcționa bine pe cont propriu?
Nu poți trece prin viață fără să simți.
Simte! Simte ceva! îmi impuneam mie.
Era imposibil să nu mai simt aceleași furnicături în corp, când mă gândeam că am fost părăsită de persoana pe care o iubeam și că am rămas pradă lumii, care avea așteptări mari de la mine și de cursul vieții mele.
S-a instalat indiferența.
Simte! am țipat pe interior, privind flăcările cum se înalță mai sus.
La dracu, simte ceva!
– Iubito, mama a deschis ușa. Dumnezeule! Plănuiești să dai foc la casă?
A luat repede o sticluță de apă plată și a turnat-o în coșul de gunoi. A răsuflat ușurată, axându-și privirea asupra mea. Nu mă înțelegea.
De data asta, mai puțin decât de obicei. Era o femeie bună. O iubeam. Și pe ea și pe tata. Dar nu erau buni ascultători. Erau surzi și orbi atunci când venea vorba despre orice ce nu implică religia și conduita impusă, pentru a avea o reputație curată.
Nu-mi păsa nici de oraș. Nu-mi păsa de nimic. Nu-mi păsa de nimeni.
– Voiam să te anunț că Royce este jos și te așteaptă. Ești bine, iubito? s-a așezat lângă mine. Ți-ai luat pastilele? Te simți rău?
Nu simt nimic. Aici e problema.
– Să-i spun să vină data viitoare?
M-am ridicat tăcută și am dat negativ din cap. Am privit podeaua, încercând să-mi dau seama cum am ajuns în situația asta. Eu eram cea vinovată?
De ce nu eram capabilă să disting durerea pe care o aveam în mine? De ce nu îmi mai tremurau picioarele? De ce nu îmi mai transpirau mâinile? De ce eram resemnată cu tot ce mi se petrecea? De ce eram nefericită, dar totuși nu tristă? De ce nu mai îmi păsa de ceva anume?
Mi-am pierdut identitatea?
Mi-am târâit picioarele până pe verandă și l-am privit pe prietenul meu, al cărei singure intenții era să mă ajute. Trebuia să mă bucure prezența lui. În schimb, nu trezea nimic în mine.
Am falsificat un zâmbet și l-am întâmpinat prietenos.
– Ți-am promis că o să te prezint unchiului meu, m-a luat de braț și m-a condus până la mașină.
– Așa este. Ești foarte apropiat de el, nu-i așa?
– Tata a fost mereu plecat. Am copilărit cu unchiul și mereu l-am văzut precum un model. Sunt mândru că sunt înrudit cu cineva ca el, un zâmbet sincer i-a apărut pe față.
CITEȘTI
Iubindu-i păcatele
Romans◄ Publicat electronic și finalizat ► ❞Niciodată n-ai să-l înțelegi, Lanea. Nu poți iubi până la capăt un mister care-și păstrează enigma. Va fi mereu un nor zbuciumător pe cerul tău înstelat, iar tu te vei rătăci mereu pe drumuri neluminate. Nu căut...
