Rapita de un mafiot

Capitolul 11

După ce a plecat Noah am decis să-mi pregătesc bagajul și sa caut primul avion spre casa. Am găsit un bilet la ora 2 noaptea. Acum era aproape 12. Am mâncat rapid și mam îmbrăcat în ceva gros pentru ca afara este destul de frig.

Miam comandat un taxi pana la aeroport.

După ce am făcut toate chestiunile cu actele și altele am urcat în avion.

După 8 ore de mers cu avionul am ajuns insfarsit acasă.

Vechiul meu apartament nu lam vândut deoarece îmi plăcea foarte mult.

Am decis să-l sun pe Noah sai spun ca am plecat de acasă.
Convorbire telefonica :

-Salut Noah. Ii spun eu încercând sa fiu fericita.

-Bună dimineața prințesă. De ce ma suni asa de dimineața?

-Pentru ca am vrut să-ți spun ca am plecat de acasă și vreau sa te rog sa ai grija de  Kios te rog.

-De ce ai plecat? Și da o sa am grija eu de Kios.

Nustiu ce sai spun. Nu vreau sai spun adevărul.

-A intervenit ceva, îți spun când vin înapoi acasă.

Încerc sa închei conversația cât mai rapid.

După ce am închis telefonul am decis sa aflu unde se afla Klaus.

Am cautat și am găsit se afla la un spital din centru.

Decid sa plec acolo pentru ca vreau să-l vad. Vreau sa știu ca este bine.

După o ora de condus ajung în sfârșit în fata spitalului.

Întru și caut salonul unde sta el.
Îl găsesc după câteva minute. Vreau sa deschid ușa dar ceva din mine spune sa nu o fac.

Stau puțin pe gânduri și totuși deschid ușa dar ce vad nu-mi cam place.

Pe patul de spital era el. Este conectat la multe aparate și are fata atât de alba. Ma sperii la imaginea din fata mea.

Ma apropii de el cu pași mici și temători. Are ochii închiși, fata obosita și trista.

Ajung la marginea patului unde se afla picioarele sale.

Ma apropii ca să-l ating de mana, ca să știu că este în viata.

Îl ating ușor ca deabia simt. Vad cum ochii sai încearcă sa se deschidă. Ma apuca de mana strâns și nu vrea să-mi dea drumu. Atingerea lui a stârnit în mine ceva de nedescris.

-Felicia, ești tu? Aud vocea lui răgușit și atât de slaba de parca ar șopti.

-Da sunt eu Klaus. Spun eu.

Își deschide ochii și se uita la mine.
Nu-mi pot da seama ce simte dar când ii apare zâmbetul pe buze știu ca a fost bine ca am venit aici.

Se uita câteva sucu de bune la mine fără sa spună sau sa facă ceva. Doar ma admira.

-Team așteptat sa vii. Nu dormeam nopțile cu gândul la tine, la ochii tai albastri ca marea.

Când ii aud cuvintele mise înmoaie picioarele. Nustiu ce sa spun sau cum sa reacționez.
Trebuie sa plec asta știu. Nu mai pot sta aici uitându-mă la el.

-Trebuie sa plec Klaus, iartă-mă dar nu pot. Spun și ma îndrept spre ușa.

-Te rog nu-mi face asta nu ma lasă.

Îl aud spunând dar ma fac ca nu aud.
Închid ușa salonului și încep sa plâng. Lacrimi curg șiroaie pe o razii mei.

Plângând, ma intrept spre mașina nu mai suport atmosfera spitalului.

Conduc minute bune fără o destinație.
Lacrimile curg și iarăsi curg nu le opresc.

Vreau sa ma descarc sa uit. Sau poate sa nu uit.

Trebuie sa știu ce fac cu viata mea. Trebuie sa iau o decizie. Trebuie sa părăsesc pe cineva. Chiar dacă știu ca o sa fie greu.

Conduc cu o viteza destul de mare dar nu-mi mai pasa de nimic. Am 21 de ani dar nustiu ce sa fac cu viata mea și cu cine sa mi-o trăiesc.

Merg înainte și doar înainte.

Din stânga mea se apropie o mașină cu o viteza mai mare decât a mea
Încerc s-o ievit dar nu reușesc și tot ce pot face este sa apăs pe butonul de accelerație dar nimic.

In câteva fracțiuni de secunda totul se transforma în negru...

Salut dragilor. Imi cer scuze pentru ca nu am mai postat dar am fost puțin ocupata cu școală și câteva concerte.

Știu ca este un capitol scurt dar va promit ca ma revanșez. Pentru ca să postez des vas ruga sa ma susțineți cu câteva steluțe și comentarii.

Ce ați dori sa vedeți?

Pe curând
.....