Femeia tatălui meu

1: Femeia lui

       M-am uitat la mama mea pentru inca o data si nu am inteles, de ce nu zice nimic. A apărut in fata mea, asemeni unei fantasme, cu parul desprins, palida si cu ochii roșii, reusind sa ma sperie pe deplin.

       Eram in casa noastra... inca pe atunci, era casa noastra, si nu stiam ce se petrece cu adevarat. In camera aia unde mereu era lumina soarelui prezenta, cazand bland chiar pe casa mare de papusi daruita de catre tatal meu, in camera unde mereu am cunoscut ce e fericirea, rasul si bucuria... in ziua aia mi se spunea sa imi iau doar un singur lucru si sa nu privesc in urma mea deloc. 

       Plecam.
  
       Urma, sa părăsesc Raiul, fara voia mea. Ochii mamei mele, de un caprui deschis, in ziua aia erau plini de lacrimi și mai negri ca un tăciune din străfundul pamantului. Dar ea, paradoxal, nici ca dorea sa verse o lacrima, in fata mea. Mama, pana la capat, dorea sa nu se lase afectata de ceea ce se intampla acolo.

       -De ce? am intrebat, naiv.

      Am privit-o, asemeni cum poti privi pe cineva de la televizor. Nu intelegeam de ce mi se cere asta. De ce nu pleacă ea? Trebuia musai sa vin si eu? De ce plecam?

       -Doar ia naibii ceva si coboara!

       Mi-a zis inca o data, sa imi aleg ceva din camera aia cu multe jucarii pe jos si vaze mari cu flori colorate si a iesit de tot din locul ala. Eram pe covor, chiar aproape de imensul dulap unde stiam mereu ca acolo ma va astepta o noua rochita, pregatita special pentru o noua zi. Insa nu m-am clintit din loc, nici cand ea mi-a vorbit urat. Mi-am intors capul spre oglinda mare de langa mine si nu am mai scos un sunet. Ma uitam la mine si la tristetea ce mi se pusese pe chip si m-am ridicat in picioare, fara sa imi doresc sa ma mai ating de toate lucrurile de langa mine. Imi deveniseră străine.

     Poate toti, in ziua aia aveau sa părăsească Raiul. Poate nu eram singura, ce trebuia sa cunoască suferinta...

      -Coboara dracului mai repede! Daca din vina ta, încă ne gaseste aici, nu vrei sa stii ce te asteapta!

       Mi se spusese ca ma maturizasem mult prea repede.

       Nu a fost ceva ce mi-am dorit. 

        Deloc. 

        Pur si simplu situatia din casa, ma facuse sa ajung un cub de gheata, înainte sa disting raul de bine, durerea de bucurie. Poate ca de asta, in acea zi, am simtit brusc, cum nimic de acolo nu imi apartine cu adevarat. M-am uitat la o singura papusa mare, ce purta o rochie de printesa dar nu am dorit sa o iau cu mine. Ar fii insemnat sa iau o parte din amintirile pe care le aveam cu tata.

        Am iesit din camera mea si m-am dus spre scari. Acolo, la baza lor, mama deja astepta. Treptele alea mi s-au parut o corvoada, dar chiar si asa, la cei cinci ani ai mei, am mers langa ea, asteptand sa imi dea geaca aia rosie pe mine si sa iesim astfel impreuna din casa pe care, mereu aveam sa mi-o amintesc a fii castelul meu. Trebuia sa plecam repede, inainte ca tatal meu si femeia aia, sa ajunga. Nu stiam deloc ce inseamna asta. Dar, in mai toata perioada petrecuta acolo, o vazusem mereu pe mama vorbind la telefon in soapta si facand fel si fel de referinte, la o alta femeie. Nu ii rostise vreodata numele. Nu ii spusese nici macar pe o anumita porecla sau ceva. Era doar vesnica "femeia lui".

         Mama m-a impins in masina ei si a urcat apoi langa mine, spunandu-i domnului de la volan, sa ne duca la o cu totul alta adresa. Asa oare era si in familia prietenilor mei de la gradinita aia costisitoare, unde mergeam? Oare si ei fugeau pe ascuns cu mamele lor, ca tatii sa isi aduca astfel femeile alea, in casa lor? Era ceva ce se intampla oare si il casele lor? Sau poate nu. Poate nu era deloc asa si doar in casa noastra, se intampla ceva anormal. Nu puteam deloc sa pricep. O vedeam insa pe mama cum se uita peste umar si tot clatina din cap. In fond, ne lasam casa noastra... vesnicul nostru Rai, in mainile altora acum.