Infernul Diavolului

Capitolul 23

Haze

Urma să ard totul în calea mea până rămânea scrum. Așa cum au făcut și ei cu ce aveam eu. Mi-au atacat organizația, mi-au omorât oamenii, dar cel mai rău, s-au atins de Sofia. S-au atins de unica persoană care mă interesa cu adevărat, și la naiba, nu exista nicio celulă din mine care să nu mă împingă să mă răzbun. Va urma și asta, dar primul lucru de care trebuia să mă ocup acum, e sănătatea lui Sofia. Trebuia să o iau încet, iar asta însemna să îmi țin furia în loc până o vedeam mai bine.

Am simțit disperare și îngrijorare, primele sentimente pe care le-am simțit vreodată pentru cineva. Atât de puternice, că nu mă putea nimeni opri să ajung mai repede la ea. Totul a durat maxim două ore, îndeajuns cât să o aducă în starea în care e.

Era acum pe targa incomodă și rece, în cabinetul lui Daniel. Era conștientă, după ore bune în care a fost consultată de Daniel și bandajată. Stăteam cu Mace, unul lângă altul, atât de tăcuți și îngândurați. Puteam doar să ne uitam la ea. A încercat Mace să vorbească cu mine și să mă liniștească, dar eram pregătit în orice moment să mă ridic de aici și să îi torturez pe fiecare în parte. Mă ardea pielea, nu din cauza incendiului care a pus depozitul la pământ, ci din cauza nevoi de a avea sângele lor pe mâinile mele. Eram însetat după răzbunare.

Daniel a trecut să îi bandajeze și piciorul unde avea o arsură. Chiar atunci, ochii ei mari, cu pupilele dilatate, s-au îndreptat spre mine. Inima a început să îmi bată în piept, și o simțeam dureros de puternic, așa cum se întâmplă doar din cauza ei. Avea nevoie de mine, știam asta. Și eu aveam nevoie de ea, să o simt în brațele mele și să nu îi mai dau drumul. Așezat încă pe scaunul cu rotile, am ajuns până lângă ea, lângă capul ei.

Ochii ei de o culoare specială s-au aprins din nou, mai slăbită decât înainte. I-am prins obrazul mic în palma mea și am mângâiat-o încet, uitându-mă atent la cât de frumoasă era. Au atins-o, știam asta. Gelozia și furia îmi fugea prin vene, însă momentan trebuia să o las deoparte și să mă concentrez pe ea.

— Arsurile nu sunt puternice, o să îi treacă repede cu doar câteva creme.

— O să rămână cicatrici?

Detestam cicatricile pe corpul ei, nu voiam să văd niciuna. Pielea ei moale, albă și fină îmi era dependență. Era a mea, iar pentru oricine s-a atins de ea, va suferi până vor dori singuri să scape din iadul meu.

— Nu, într-o săptămână nu o să se mai vadă nimic. Sunt răni minore, oricât de greu e de crezut.

Și-a lăsat obosită capul în palma mea, respirând puternic. M-am aplecat deasupra ei și am sărutat-o ușor. Nu era un sărut ca oricare altul, era un sărit de vindecare. Îi țineam buzele deasupra alor mele, moale și ușor, încât să o fac să se simtă in siguranță. A oftat de plăcere, poate și de eliberare. Cine ar fi crezut că o să îi placă locul ăsta.

— Ești atât de frumoasă și liniștită.

Nu știam dacă neaparat îmi plăcea că era liniștită. Eram obișnuit cu Sofia bătăioasă, plină de energie și cu gura mare. Acum era moale în mâinile mele, rănită și obosită. Nu puteam să nu o sărut în continuare, voiam să îmi potolesc dorul și furia că a ajuns așa, prin toate săruturile ei.

— Îmi pare rău că vă deranjez momentul, a intervenit Daniel. I-am pus bandaje rezistente la apă, fiindcă în mod clar are nevoie de o baie.

— Mergi să verifici temperatura la apă.

I-am pregătit deja o cadă cu apă caldă, specială pentru situații de urgență. Condițiile aici nu sunt pentru ea. Noi am crescut aici, ne-am obișnuit cu tot ce avem. Dar acum nu puteam să o bag sub dușul cu apă rece. Am pus cada în mijlocul cabinetului, încălzită cum îi place ei.