Ryker [ PUBLICATA]

RYKER

RYKER

6 luni mai târziu

Camera asta de spital îmi e casă de șase luni. Un interval de timp destul de mare cât să-mi dau seama de schimbările ce s-au petrecut în viața mea până acum.

Am luat hotărârea asta imediat după ce am ieșit din spital în următoarea săptămână. Skye nu s-a mai întors la mine de atunci, dar n-o învinovățesc pentru asta. Știam că nu sunt suficient de bun pentru ea, că într-o bună zi va dori altceva de la viață, că va vrea pe altcineva lângă ea, cineva care să-i ofere tot ce eu n-am putut să-i ofer.

Privesc tavanul alb al camerei, așteptând ca deobicei să nu se întâmple nimic. Azi e zi de terapie individuală în programul meu din acest centru de recuperare. Ieri a fost cea în grup, dar am decis să nu merg. Azi, însă o voi face. Mă simt mai bine decât ieri, nu în totalitate, dar mai bine.

Uneori n-am de ales. Fac anumite lucruri doar pentru că trebuie făcute, nu pentru că vreau. Totul e mecanic, din obligație. Singurul lucru pe care am ajuns să-l fac cu drag, e să vorbesc cu fratele meu. Nu se întâmplă zilnic, dar mă bucur de acele zile când pot să-l sun. Nu l-au eliberat încă, iar Zach nu știe când, sau dacă se va întâmpla asta. Nu l-am mai văzut de șase luni, de când toate astea s-au întâmplat. Nu i-am putut spune ce-am făcut, că am încercat să mă sinucid și că nici măcar de asta n-am fost în stare. I-am spus doar că am decis să mă internez într-un centru de specialitate și că mi-e bine. Mereu îi spun că sunt bine, deși nici măcar nu mă cred și poate că nici el n-o face.

Motivul pentru care merg azi la terapia individuală e că după aceea am voie să vorbesc cu un membru al familiei. Pe mătușa May am văzut-o ieri, dar cu Zach am vorbit ultima dată acum o săptămână. Azi e din nou zi de vizită pentru el. Mătușa cu siguranță va merge să-l viziteze, eu, însă, treebuie să mă rezum doar la a-i auzi vocea la telefon.

În unele zile mi-e suficient. Alteori încerc să mă obișnuiesc cu asta. Și alteori nu pot să accept realitatea. Cred că acele zile sunt cele mai dureroase pentru mine.

Skye a fost singura care a făcut ca fiecare zi a mea să conteze măcar puțin. Mi-a artătat frumosul din mine, chiar dacă aveam doar ură și durere de împărtășit. Ea m-a făcut să simt. M-a făcut s-o iubesc și-mi place să cred că într-un fel sau altul e mândră de mine acum, chiar dacă n-am mai păstrat legătura de atâtea luni.

Am fost tentat de mai multe ori s-o sun, dar de fiecare dată renunțam. Nu știam ce să-i spun și nici nu eram sigur că ar vrea să mă audă. La urma urmei i-am frânt inima și am alungat-o din preajma mea.

Adevărul e că atunci, în acele clipe aveam nevoie de ea, însă eram prea speriat ca să admit asta. Așa că am spus singurele cuvinte pe care voiam să i le spun. Speram că va rămâne, chiar dacă i-am spus să plece. Speram c-o să se întoarcă din drum, că-mi va zâmbi așa cum o face deobicei și că o vom lua de la capăt.

Dar, în schimb, ea mi-a oferit o ultimă privire, iar de atunci n-am mai văzut-o. N-am s-o învinovățesc nicio secundă pentru decizia asta, ba chiar am să-i fiu recunoscător pentru că mi-a dat drumul și în același timp mi-a deschis ochii, m-a făcut să-mi dau seama ce vreau cu adevărat de la viitor: să mă vindec și, poate, în viitor să putem fi împreună așa cum ne-am dorit.

Nu pot să nu mă întreb dacă nu îi e dor de mine, dacă a încetat în tot acest timp să se gândească la mine, sau chiar la noi. Aș vrea să cred că nu. Pentru că eu n-am făcut-o și nici n-am s-o pot face. Pentru că dincolo de tot haosul din mintea mea o iubesc. Într-un fel mai ciudat, aș putea spune, dar o iubesc. Și asta n-o să se schimbe, indiferent prin câte momente nasoale vom trece.