Brăţările.

Tata

Azi tata face un an de când a murit... Hh... A trecut ceva timp.. Îmi lipsește enorm de mult și pun pariu că și mamei la fel. Ieri am întrecut măsura țipând la ea, dar în unele momente nu mă pot controla. Nu pot. Ar trebuii să-mi cer scuze? Hm.. Nu. Nu sunt genul. Acum de unde-mi fac banii de marlboro? La dracu'! Dar să las această problemă pe data viitoare. Tocmai ce mi-am terminat brățara!

Anne își făcu un duș și își alese o rochie neagră până la genunchi. Părul și-l lasă pe spate și își pune colierul pe care i l-a dăruit tatăl ei anul trecut de ziua ei.

Nu merg astăzi la liceu. Voi merge la cimitir și "voi sta de vorbă" cu el.

- Mama?
- Te duci?
- Da. Tu nu?
- Mh. Poate mai încolo..
- Ai pățit ceva?
- De ce întrebi dacă oricum nu te intereseazã? Spuse pe un ton arogant.
- Vroiam să par drăguță astăzi dar văd că nu-ți place.
- Nu încerca dacă nu ești..
Amândouă au rămas tăcute un moment, apoi Anne adaugă:
- Îmi dai bani de țigări?
- Ieși afară!
- Ceau.
**
Tată... Chiar încerc să-mi revin dar nu știu ce se întamplă cu mine.. Cu mama nu mai mă pot înțelege, cei de la liceu râd de mine. Tu.. Îmi lipsești.. Fără sfaturile tale și sprijinul tău mă simt un nimic. Iar acum tot ce mi-a mai rămas sunt brățările care-mi acoperă tăieturile mele adânci. Nu-mi place realitatea și nici nu știu cum să o înfrunt. Nu am pe nimeni care să-mi fie alături. Doar eu înecată în gânduri. Mh...
Anne se oprise și începu să plângă. Era terminată.. Chiar dacă ar avea o speranță de scăpare n-ar știi cum să profite de ea. Și asta o enervează la culme... Dar toate astea s-ar putea să se termine. Chiar când crede că e totul pierdut.
El se aproprie de ea... O privea și simțea ceva neobișnuit. Vroia să o ajute, măcar cu o îmbrățișare... Sau un singur zâmbet.. Sau doar un simplu "bună".
- Emmm.... Ești bine? Spuse el încet..
- Nu, nu sunt, nu ai cum să înțelegi!
- Liniștește-te, nu te pot înțelege în timp ce plângi.
O ajută să se ridice și după îi șterse lacrimile de pe față.
- Acum.. Poți să-mi spui ce ai pățit? Ăm.. Adică da, înțeleg că plângi pentru cineva drag dar pare să ai și altceva..
- Chiar îți pasă? Cu ce mă ajută pe mine că-ți povestesc ție? Cu ce mă ajută că-i vorbesc unui străin despre mine?
- Uite.. Nu-mi place să văd oamenii așa. Și ești prea drăguță ca să plângi. Uneori când povestești totul cuiva te eliberezi de stres. Nu vrei sa ne așezăm pe banca de alături și să vorbim?
- Pot.. Să am încredere în tine?
- Desigur! Spuse el și după o îmbrățișă.
- Pentru ce a fost asta?
- Vroiam să te calmezi de-a binelea.