Sărut de ciocolată

14 (Ellen)

- Nu vreau să mă mai duc nicăieri, Karen, am obosit! 

Ellen țipă și își trase pe deasupra plapuma. 

- Te rog, micuțo, știu că îți este greu, însă trebuie să mergi la reabilitare. Doar astfel te poți pune pe picioare.

Ellen doar își dădu ochii peste cap și se prefăcu că nu o aude.

- Ellen, te rog, Hodge a găsit alt medic pentru rebilitare, cu o altă metodă, te asigur că îți va plăcea mai tare decât celălalt. 

- Și de ce aflu abia acum?

Ea ieși de sub plapumă și își privi sora. 

- Deci ești de acord?

- Bine, însă dacă nu îmi va plăcea nici acest medic nu voi mai merge nicăieri.

Karen doar zâmbi învingătoare și se ridică de pe marginea patului unde până atunci era așezată. Deschise dulapul de haine al lui Ellen și îi alese un costum sportiv violet pentru a-i fi mai ușor să se miște în timpul terapiei apoi i-l întinse pentru a primi o aprobare din partea ei.

- Nu îmi pasă, K, pot să mă duc acolo chiar și în pijama. 

Karen doar pufăi la acel răspuns și își privi sora.

- Acum lasă-mă să te ajut.

Deși ar fi dorit să refuze, Ellen înțelegea că nu se putea schimba fără ajutorul surorii sale. În astfel de momente se simțea extrem de neajutorată, iar acel sentiment o făcea să se simtă inutilă. Chiar dacă la început nu simți toate consecințele operației și accidentului, acum le simțea din plin. Durerile și starea neputincioasă în care se afla îi amintea de asta de fiecare dată când pentru câteva clipe uita. 

- Mai ai ceva de luat sau pot comanda taxiul?

Glasul lui Karen o scoase din visare și dădu negativ din cap. 

- Taxi? Hodge nu vine astăzi?

- E plecat într-o călătorie de afaceri, deci câteva zilea ne vom descurca singure. 

Ellen doar dădu din cap aprobător, iar Karen o ajută să își ia pe ea geaca, apoi o sprijini pentru a o muta de pe pat în cărucior. O duse până în hol, apoi își luă de pe umeraș paltonul, mai verifică încă odată dacă Bubble are destulă apă și după ce îi oferi o mângaiere, ieși cu Ellen din casă. 

 ***

- Ora de reabilitare durează două ore jumătate, eu mă duc la cofetărie, iar apoi mă întorc după tine. 

- Bine, Karen, am douăzeci și unu de ani, cred că mă descurc. 

Karen doar își dădu ochii peste cap, și își privi sora un pic mustrător. 

- Ne vedem deseară, nu fi o pacoste pentru noul medic.

Ellen dori să scoată limba ca răspuns, însă se opri în ultima clipă. Totuși trebuia să dea dovadă de un comportament matur, măcar uneori. Karen se depărtă, iar o asistentă luă scaunul cu rotile și îl împinse până într-o sală. 

- Doctor Robinson va veni din clipă în clipă, vă rog să îl așteptați. 

- Mulțumesc. 

Asistenta dispăru după ușă, iar ea privi sala. Era dotată, cu mult mai dotată decât sala în care făcu ultimele antrenamente. Unele aparate le vedea pentru prima oară, însă ceva rămase neschimbat, barele de care trebuia să se țină pentru a începe să meargă din nou, însă ea nu reușea acest lucru nicicum. Oftă nervoasă, și înjură.