Sărut de ciocolată

15

Karen roase pixul cu care scria.

- K, de ce ești așa stresată? Mai ai un pic și mănânci acel pix.

Karen imediat lăsă pixul să-i cadă din mână și îl privi. Era un obicei încă din adolescență. Atunci când era stresată rodea tot ce-i apărea în cale, pixuri, creioane, uneori unghiile. Ellen îi cunoștea foarte bine acel obicei, de aceea o privea îngrijorată.

- Deci? întrebă sora ei nerăbdătoare.

- Trebuie să o învăț pe mama lui Hodge să facă cannoli. Încerc să fac un plan, însă nimic nu îmi iese.

Ellen mări ochii surprinsă.

- Karen, sincer nu am crezut că vei face asa rapid cunoștință cu mama soacră.

Ellen izbucni în râs și își privi amuzată sora. Karen îi aruncă o privire urâtă și se foi în scaun.

- K, cred că ar trebui să te liniștești. Ești cofetar-patiser cu diplomă, ce naiba? Sigur te vei descurca, mai ales că faci acele cannoli de ani.

Discursul mic al surorii sale o mai liniști un pic, însă nu destul. În această după amiază Melissa o aștepta la ea pentru niște ore de gătit, iar ea era mai mult decât stresată. Ellen până la urmă avu dreptate, nu se aștepta să facă cunoștință cu mama lui atât de curând.

Tresări când își auzi telefonul sunând. Privi apelantul și imediat zâmbi când văzu numele lui Hodge.

- Alo? întrebă ea fericită.

- Ajung la tine în zece minute, să fii gata.

Karen primi un răspuns scurt, apoi apelul se închise rapid. Acel răspuns îi lăsă un gust amar și zâmbetul îi dispăru. Se ridică de pe pat și deschise dulapul. Își scoase rapid hainele pe care le pregăti, apoi își prinse părul într-un coc lejer. Își luă paltonul pe ea, apoi genata și verifică dacă nu uită tuburile pentru a fixa desertul. Hodge o asigură că mama lui cumpără toate ingredientele necesare pe care ea le ceru cu o zi înainte așa că ea nu mai trebuia să ia nimic.

- Ellen, dacă ai nevoie de ceva mă suni da?

- Sigur, K, însă eu si Bubble ne vom descurca fără tine.

Karen doar aprobă și ieși din apartament. Coborî la parter, iar în fața blocului văzu mașina lui parcată. Se apropie zâmbitoare și urcă.

- Salut!

Spuse ea fericită și se întinse să îl sărute, însă Hodge întoarse capul, așa că buzele ei s-au lipit de obrazul lui.

- S-a întâmplat ceva, Hodge? întrebă ea confuză.

- Nu, Karen, însă acum am nevoie de liniște, crezi că poți să mi-o oferi?

Simți un fior cum îi străbate spinarea. Nu se aștepta la un astfel de răspuns din partea lui. Un răspuns prea rece și lipsit de orice emoție.

- Să înțeleg că te deranjează prezența mea? Bine.

Cu aceste cuvinte dori să deschidă ușa pentru a ieși din mașină, însă Hodge fu mai rapid decât ea așa că imediat ușa fu încuiată. Ea îl privi nervoasă, iar el doar își puse ochelarii de soare.

- Ai spus că ai nevoie de liniște, așa că lasă-mă să plec, așa vei avea liniște.

- Karen, ai înțeles greșit.

- Nu am înțeles nimic greșit, nu mai vreau să merg nicăieri, așa că lasă-mă să plec.

- Nu pleci nicăieri, mama te așteaptă.