Raeda: Make Time Stop

Prolog

  Se săturase să se afle în umbra surorii mai mari. De când se știa ea excela în toate domeniile cu cea mai rafinată eleganță pe care o cunoscuse vreodată fiind recunoscută printre toți locuitorii orașului. Dar nu o putea urî, niciodată nu va putea. I-a zărit trupul firav executând cu măiestrie un dans complicat printre mulțimea de trupuri, rochia ei de crinolină făcând valuri de-a lungul sălii de dans, zâmbetul pe care îl purta pe chip îi era adresat tinerei.
  Lilith o iubea, o știa. Și ea își iubea sora mai mult decât orice pe lume. Buclele brunete îi încadrau perfect chipul palid, aproape translucid, în timp ce toate privirile erau îndreptate către ea, cea mai frumoasă prințesă a Latissei, Lilith Clawthorne.
  Latissa, un oraș înfloritor al comerțului între regate, cel mai frumos oraș din toate câte existau, s-a corectat tânăra, iar părinții lor erau răspunzători de acest loc. Un loc pașnic, fără conflicte, unde au putut să crească și să se joace în voie. Era recunoscătoare pentru ceea ce primise. Privirea i s-a întâlnit cu a surorii ei și atunci a știut. Era fericită. Bursc, sala de bal se disipase, locul fiind lipsit de sens pentru legătura care exista între micuțele Clawthorne. Au fost împreună întotdeauna, și-a spus tânăra, iar viitorul nu avea cum să schimbe asta.
   Trăiau într-o lume a magiei și a miticului, o lume care pe cât era de frumoasă pe atât era de periculoasă, le avertizase mama lor. Își promiseseră să o exploreze cândva, să întâlnească alte ființe magice, asemenea lor, însă porțile Latissei erau încă greu de dărâmat, asemenea protecției pe care o primiseră de la părinții lor. Nu îi putea învinui, aveau niște părinți minunați.
  Totul s-a preschimbat într-o fracțiune de secundă, reverența brunetei delicată urmată de urale și de ropote de aplauze fiind mânjite de sângele rubiniu care a îmbâcsit rochia de un galben mușcar al fetei. Ochii albaștrii, goi i-a întâlnit pe ai ei pentru ultima dată înainte ca trupul să i se prăbușească fără inerție pe poadeau care acum câteva clipe găzduise pașii ei dansând.
  A simțit cum aceeași podea se surpa sub ea, amenințând să o înghită. Lilith... S-a urnit cu greu din loc, ignorând țipetele și ferindu-se de oamenii care tot intrau în ea, panicați, grăbindu-se spre ieșire. Lilith era bine, trebuia să fie, și-a înghițit lacrimile amare. I-a cuprins chipul în palme, așezându-i capul în poala ei. Mâinile i-au cercetat rana, apăsând asupra ei, străduindu-se să oprească sângerarea. Lichidul fierbinte i se scurgea printre degete, făcând-o atât de inutilă, frângând-o pe dinăuntru, creând un hău în sufletul ei.
  - Lilith, mă auzi?
Nicio mișcare din partea brunetei, trupul ei devenind din ce în ce mai rece cu fiecare secundă care trecea. Era cu neputință, și-a spus. Nu era adevărat, trebuia să fie un coșmar. Însă oricât de mult și-ar fi dorit să nege, trupul surorii ei era mai real decât agitația care se revarsa asupra încăperii. 
  Își dorea să fie ea acolo, își dorea să îi poată lua locul. Lacrimile îi șiroiau pe obraji, durerea nimicind-o pe interior.
  - O să mă întorc, Lili! Îi voi aduce pe mami și pe tati, vor știi ce este de făcut.
  S-a desprins cu greu de acel loc, neștiind încotro se îndrepta. Pieptul o ardea, acțiunea de a respira devenise obositoare, iar lacrimile continuau să îi întunece vederea. Nu îi putea pierde. Nu putea! Pașii au condus-o în grădina cu flori a mamei sale, vocile părinților ei devenind clare în urechile tinerei. S-a îndreptat într-acolo, ghidată de speranță, una extrem de slabă.
    - Nu ne vom supune lui niciodată!
Privirea ei s-a întâlnit cu cea a bărbatului pentru o fracțiune de secundă care pentru Eda a fost mai mult decât suficientă. Acesta a mimat un "Fugi!" înainte ca lumina să îi părăsească complet irișii, iar trupul lui să cadă fără vlagă pe caldarâm, urmat de al mamei sale.
   Trebuia să plece de acolo, dar cu ce scop? Ei nu mai erau, familia ei nu mai era. Era mai singură ca niciodată. Trebuia să îl găsească pe monstrul care făcuse asta.
  - Cine e acolo?
  A tresărit. Dacă o prindeau va ajunge și ea alături de părinții ei, un leș. Dar și să trăiască fără ei era o pedeapsă mult mai chinuitoare decât moartea. S-a întors pe călcâie și a luat-o la fugă prin negura nopții, cu plămânii îndurând după oxigen, cu toți mușchii întinși la maxim, dorind să trăiască pentru sângele Clawthorne vărsat în aceea seară cu lună plină. A alergat până când picioarele i-au cedat, a alergat până când vederea i s-a distorsionat, corpul ei trădând oboseala sufletului și prăbușindu-se inconștientă.