Raeda: Make Time Stop

Capitolul I

Încăperea imensă îi umplea sufletul cu solitudine, o solitudine pe care nu o mai simțise decât o dată în viață. Atunci când pierduse acea flacără portocalie care îi colorase existența, care îi dăduse sens întru totul. Privirea sa a măsurat chipurile celorlalți lideri de sabat adunați cu același scop, de a elimina pe oricine se împotrivește împăratului Belos.
Undeva, adânc în sufletul său știa că acest lucru era nedrept, însă nu se putea opune, nu când Belos îi oferise un cămin atunci când nu mai avea nimic.
Darius și Eberwolf au așezat trei trupuri în fața împăratului, imaginea întorcându-i stomacul pe dos și străduindu-se să mențină contactul cu realitatea, brațul Terrei ajutându-l să se țină pe picioare. Brusc încăperea devenise mult prea rece, aproape înghețată, frisoane traversându-i trupul mult prea firav.
Cosițele de păr brunet îi erau atât de cunoscute, încât s-a abținut cu greu să nu se ducă și să-i dea la iveală chipul. Lilith Clawthorne. Tot regatul o știa, iar el o cunoștea mai bine ca toți, doar au fost apropiați cândva. Inima i s-a strâns ghem în piept, dureroasă. Acest lucru însemna că și ea se afla acolo.
Chipul lui Belos s-a preschimbat într-o grimasă tipică. Energia lui umplea întreaga încăpere, simțindu-se atât de slab, sub mânia lui mistuitoare.
- V-am dat o sarcină simplă, iar voi ați dat greș! Mă pot descotorosi oricând de voi, să țineți minte asta!
Greșise. A crezut că va lupta pentru eliberare, pentru a crea un regat superior din toate punctele de vedere, însă tot ce a sfârșit a face a fost să ajute un nebun nemuritor să atingă culmile puterii cu scopul vărsării de sânge, sângele Edei. O lacrimă i-a dezertat, trădându-i sentimentele contradictorii.
Lumea lui fără ea nu poate exista, chiar dacă ea probabil nu își mai amintea de el, ea însemnase cândva totul, acum însemna totul și va însemna întotdeauna. Sufletul lui curat de artist nu o va lăsa nicicând să plece. A părăsit-o pentru o știi în siguranță în Latissa, oraș pe care Belos îl asigurase că îl va cruța.
Nemernic mincinos! Se ura atât de tare pentru încrederea pe care i-o arătase de-a lungul anilor.
- Găsiți-o pe ultima descendentă a familie Clawthorne și voi uita complet de acest eșec!
Un val de speranță i-a capturat sufletul muribund și naiv. Eda putea fi în viață, undeva! Șefii de sabat au început să se împrăștie unul câte unul, privirea lui fixând în continuare locul în care se afla trupul lipsit de viață al lui Lilith. Darius l-a lovit peste umăr, gest care l-a readus la realitate.
- Ajută-mă să îi duc lângă ceilalți, Raine.
A știut ce voia să facă. Un zâmbet firav i s-a înfiripat pe buze atunci când a zărit compasiunea întipărită pe chipul prietenului său. A dat la o parte valul care acoperea atât chipurile cât și trupurile familiei Clawthorne, părinții și fiica lor mai mare.
Calamity, o altă lacrimă i s-a prelins pe chip, câte ai văzut, Calamity, a gândit cu inima făcută bucăți. A luat trupul lui Lilith în brațele sale. Mă vei putea ierta vreodată?
***
Și-a strâns mantia pe lângă corp, ascunzându-se de privirile curioșilor din zonă. Tarabele ilegale, străinii dubioși și localurile mult prea luminoase preschimbau străzile pieței de noapte într-unele primitoare și vi. Nu își imaginase că un astfel de loc poate exista în Bonesborough, o parte a orașului complet diferită față de pe timpul zilei.
S-a oprit în aproprierea unei tarabe care aparținea unui tămăduitor, ascultând la conversațiile trecătorilor.
- A fost găsită o fată în dimineața asta, a spus unul dintre ei. În apropierea lacului Laguna, era aproape înghețată.
Bingo! Ea trebuia să fie, o știa. S-a apropiat de cei doi interlocutori, suficient cât să nu pară periculos.
- Mă scuzați, știți cumva unde se află acea fată acum?
  Cei doi străini au clătinat din cap.
  - Se spune că un demon o protejează.
Un demon? Le-a mulțumit celor doi necuscuți care și-au văzut de drum. Avea un drum lung și primejdios înaintea sa și nu se va da bătut până nu o va găsi. Te voi proteja, Edalyn de data aceasta!
   Nu i-a putut uita chipul, zâmbetul, culoarea diferită a părului și ochii ei de chihlimbar. În tot acești ani ea a fost îndemnul sufletului său, gândurile lui îndreptându-se întotdeauna către ea. Trebuie să o fi rănit plecarea lui, acțiunile sale au rănit-o, însă avea de gând să îndrepte acest lucru, cumva. Pașii l-au ghidat spre străzile pustii dintr-o noapte înfricoșătoare spre locul său de refugiu. A ciocănit, iar făptura micuță l-a întâmpinat imediat.
   - Ce s-a întâmplat, Raine?
    Katya i-a făcut loc să intre înăuntru. Micuța brunetă a reprezentat mereu un ajutor pentru el atunci când a avut nevoie, el fiind cel care îi conferise libertatea din celulele mizere ale Împăratului Belos.
    - E vorba de Eda, a recunoscut simțind intensitatea privirii fetei.
   - Acea Eda despre care ne-ai povestit?
A aprobat printr-o înclinare a capului. Acea Eda pe care nu o poate uita și va reprezenta mereu o bucată din el, aceeași Eda.
   - Împăratul Belos i-a ucis familia și acum o caută. Trebuie să o găsesc.
   - Trebuie să o găsim, Raine. Nu ești singur.
Amber și Derwin au ieșit dintr-o încăpere alăturată aprobând-o pe Katya. Aveau dreptate, dar mai presus de orice nu îi putea pune în pericol, nu când își recăpătaseră viața pașnică de altă dată. Le-a zâmbit recunoscător.
   - Promit că o voi aduce aici!
  Era responsabilitatea lui, mai mult decât a altora. Chipul ei îngrijorat nu l-a dat înlături de la deciza pe care o luase.
  - Doar să ai grijă.
   - Mă cunoașteți, pot să scap fără probleme din orice situație, lovind problemele în față.
   Un zâmbet i s-a format pe chip, prietenii lui relaxandu-se. Avea să fie un drum lung și obositor, și-a spus în timp ce și-a potrivit pelerina cât mai bine pentru a nu fi recunoscut.
            ...
  Îngheța, trupul ei îngheța. Era moartă? Dacă aceasta era cu adevărat moartea nu și-o mai dorea. Era umedă și rece. S-a forțat să deschidă ochii, însă și acest mic gest era greu de săvârșit. Și-a mișcat degetele de la mâini unul câte unul, constatând că încă le putea controla. Nu era moartă. Ar fi trebuit să se considere norocoasă? Nu știa. A început să își simtă trupul puțin câte puțin până când a reușit să întredeschidă pleoapele având acces la cel mai minunat cer înstelat. Acea imagine ar fi trebuit să o umple pe dinăuntru, să o întregească, să se simtă încântată și mulțumită de ceea i s-a dat să vadă, însă realitatea era complet alta.
  Era goală, secată. Fără un loc de care să aparțină, fără un loc pe care să îl considere acasă. Hainele îi erau îmbibate în apa, nu era de mirare că înghețase pentru o clipă. S-a ridicat cu greu din propria mizerie hotărâtă să își facă singură dreptate. Nu va muri astăzi, și-a promis.
  Și-a privit chipul oglindit în apa lacului. Părul roșcat îi era încâlcit în jurul capului, ochii aurii îi erau adânciți în fundul capului, iar chipul îi era palid. Avea nevoie de odihnă și de un loc cald în care să se încălzească. Și-a urnit picioarele din loc cu scopul de a înainta în pădurea care împrejmuia lacul.
   Întunericul a înconjurat-o ca o mantie, ascunzând-o de prădători, dar făcând-o mult mai vulnerabilă în fața lor. A înaintat printre crengile copacilor bătrâni și plantele care crescuseră nestingherite revedicându-și ceea ce era al lor. Un urlet de monstru i-a făcut părul să i se zbârlească de pe brațe. Poate a promis prea devreme, a gândit, poate nu va reuși să treacă de noaptea aceasta. Sunetul s-a auzit din nou, un fior traversându-i trupul lăsând-o fără vlagă. Nu se putea mișca, era paralizată. Sângele îi vuia în urechi atât de tare încât îi era teamă că îi vor plesni timpanele.
  S-a pus la pământ, așteptând cu sufletul cât un purice, așteptând ca acel monstru să dispară, să plece cât mai departe de ea. Din contră îl putea auzi tot mai aproape. Era pierdută și atât de singură.
    - Bună!
  Vocea aceea a venit de undeva de deasupra ei, dar era prea speriată ca să încerce să se uite. Vocea a continuat nebăgând-o în seamă:
  - Eu sunt Hooty, tu cine ești? Vrei să fim prieteni?
  Nu pare a fi un monstru rău, și-a spus tânăra făcându-și curajul necesar de a deschide ochii. Râma gigantică i-a zâmbit pașnic, în totală contradicție cu fizionomia sa. Nu era un monstru rău, nici nu arăta că unul, s-a convins tânăra.
   - Eu sunt Eda, i-a răspuns temătoare.
   - Ce cauți aici la ora aceasta, Eda?
Ar putea minți, dar minciuna nu îi va rezolva problemele, minciuna nu îi poate aduce un acoperiș deasupra capului și un pat călduros.
   - Nu mai am un loc de care să aparțin.
  Realitatea cuvintelor nu făcea durerea să fie mai ușor de suportat, ba din contră. Durerea fizică era un nimic în comparație cu rănile sufletului său, răni care nu se vor vindeca vreodată. Demonul s-a încolăcit la picioarele ei, gest care a surprins-o pe tânără.
  - Îi poți aparține lui Hooty.
  Un zâmbet i s-a conturat pe chip. Acest demon seamănă atât de mult cu un copil, lui Lilith i-ar fi plăcut. Lilith... Cum ar putea trăi fără ea?
  - Mi-ar plăcea.
Era adevărat. Nu conta că era o creatură pe care nu o mai întâlnise vreodată, părea o creatură cu suflet bun.
   - Serios?
Entuziasmul lui era cu adevărat comic, nu și-a putut înfrâna râsul. A aprobat prin-o înclinare a capului. Nu avea unde altundeva să se ducă. Și-a trecut mâna peste trupul lui dolofan, simțindu-l scorțos și tare.
    - Hai cu mine acasă, Eda, a îndemnat-o ridicându-se de la picioarele ei.
  L-a urmat prin pădurea care părea fără margini, crengile copacilor trosnind, iarba fiind moale și proaspătă sub picioarele ei, iar noaptea care părea a fi de coșmar preschimbându-se într-un vis feeric. A urmărit trupul râmei până când copacii au fost înlocuiți de o poeniță plină de flori sălbatice, unde se afla o casă veche părăsită. Hooty se îndrepta într-acolo. Acasă. Ar putea deveni și casa ei, când familia ei reprezentase acest cuvânt cu atâtea însemnătăți?
  Nu a băgat de seamă deschizătura din ușa de la intrare, cât nici forma dubioasă a clădirii. Era ca și cum cineva ar privi-o din interior.
   - Hooty, nu cred că ar trebui să intru.
I-a oferit un zâmbet larg atunci când a vorbit, chiar dacă îl făcea să arate înfricoșător, nu acesta era scopul.
   - Te voi proteja, Eda! Am fost singur atât de mult timp încât am uitat cât de mult îmi place să conversez, după câte poți observa. Nu trebuie să te temi de mine!
L-a privit cum a acoperit deschizătura din ușa de la intrare cu propriul lui trup, potrivindu-se perfect.
    - Eu sunt demonul acestei păduri, singurul demon din această pădure. Nimeni nu te va răni atâta timp cât decizi să rămâi aici cu mine.
  Tânăra se întreba câtă singurătate a fost nevoit să îndure până a apărut ea. A trecut pragul casei imaginea care a așteptat-o înăuntru surprinzând-o. Avea mai multe decât și-ar fi dorit. Ar putea trăi veșnic aici, dacă nu ar fi fost legată de acel legământ pe care și l-a făcut sieși.
   - Mulțumesc, Hooty! Cred că voi rămâne în noaptea asta.