MEMORIA PIERDUTĂ

ZIUA II

   Întors la hotel și odihnit pentru o nouă zi, am hotărât să îmi notez în acest carnețel etapele de avansare în drumul meu în căutarea adevărului.
  Sute de angajați, opoziție puternică, un tată misterios, un carnețel vechi, o camera de hotel și o memorie pierdută. Aceste lucruri sunt tot ce cunosc până acum. Este ca și cum merg singur în beznă fără vreo urmă de lumină. Obiectivul zilei? Găsește lumină în întuneric. Obstacol? Propria minte. Cel ce se află în întuneric, cunoaște primejdia. Cel ce se află în prezența luminii, poate doar să își imagineze cum arată primejdia. Scor? 1-0 întunericul. Nu mă pierd în palavrageli. Dacă vreau să aflu ce s-a întâmplat cu mine, trebuie să știu mai întâi cine sunt, de unde vin, statul meu social.
  Atenția îmi este întreruptă rapid de ciocănitul ușii. Fără cea mai mică ezitare deschid ușa, iar în fața mea se ivi o femeie tânără, în jur de 30 de ani care părea să mă cunoască.
- În sfârșit te-am găsit. Am crezut că te-ai rătăcit, îmi spune ea.
- Cine ești tu?, o întreb eu la rândul meu.
- Ușor. Am venit să te ajut.
- Deodată toți vreți să mă ajutați. Cine ești?
- Nu contează asta acum. Tot ce trebuie să faci este sa taci și să mă asculți, îmi spune ea.
- Prea bine.
- Bărbatul cu care te-ai întâlnit ieri nu este tatăl tău. Este un escroc. Fă bine și stai departe de el. Și spun asta pentru că eu sunt fiica lui. Iar memoria ta, ei bine este o poveste lungă pe care vreau să ți-o spun.
- Te ascult.
- Plecai de la un dineu alături de soția ta. Ați fost cam băuți în seara aceea. Condițiile meteo erau îngrozitoare. Un moment de neatenție,iar mașina voastră s-a răsturnat. Paramedicii te-au salvat prin resuscitare, însă soția ta nu a avut nici o șansă. A murit. Te-ai trezit după câteva zile în spital și pentru ca asta sa nu te doară, te-am adus aici în hotelul acesta. Încă un motiv pentru care te-am adus aici este pentru că aveai o groază de dușmani care voiau să te omoare. Nu puteam sa te las acolo unde era inevitabil că o să te caute. Am plecat din oraș cu tot cu tine și te-am adus aici . Suntem departe de primejdie.
- Nu înțeleg....și... până la urmă cine ești tu?, o întreb.
- Am fost colegi de universitate. Prieteni buni. Nu îți face griji pentru asta, trebuie sa îți dovedesc că totul este adevărat.
- Ușor. Și ce s-a întâmplat cu acei dușmani?
- Te caută probabil, iar tatăl meu nu știu ce legături are cu acei oameni dar un lucru este cert. Trebuie sa plecăm și de aici.
- Doamnă, vă rog spune-mi mai multe.
-  Spune-mi Natalie. Și nu este vremea acum. Înțelege. Trebuie sa plecăm.
- De ce aș avea încredere în tine ? Natalie.
- Pentru că sunt singura ta șansă de a scăpare iar pe drum am să îți spun mai multe, promit. Însă acum vino .
  Ce moment lamentabil pentru mine. Să ascult de o femeie necunoscută. În fine, presupun că fiecare pas înainte mă va duce mai aproape de adevăr. Fără să mai zăbovim, urc în mașina ei și pornim împreună la drum.
- Deci încotro?, o întreb eu.
- Există un sat retras de acest oraș. Nu departe de aici. Oamenii răi nu te vor găsi acolo. Cel puțin pentru moment.
- Igenios, îi răspund eu.
- Nici nu îți dai seama cu ce avem de-a face.
- Contextul nu mi-a oferit prea multe detalii, Natalie.
- Tu ți-ai făcut singur acești dușmani, îmi spune ea.
- Cum adică?
- Un om bogat și mândru ca și tine, lăudăros și zgârcit, nu cred că are prea multi prieteni.
- De fapt nu am prieteni, îi răspund surazând.
- Lamentabil. În altă ordine de idei, compania ta și-a ales un nou șef. Ai fost demis din funcție.
- Chiar așa?
- Mă bucur că nu ești surprins, îmi răspunde ea pe un ton calm.
- Ei bine, momentan vreau doar să aflu mai multe despre mine și despre viața mea.
- Foarte bine. Acesta este motivul pentru care ai venit cu mine. Dacă rămâneai în hotelul acela probabil nu ai fii progresat mai deloc. Sunt aici ca o veche prietenă, îndrumătoare și salvatoare de viață, îmi spune ea.
- Foarte bine atunci, domnișoara Mănă de Ajutor.
- Ai fii făcut probabil la fel dacă ai fii fost în locul meu, însă nu ești.
Domnișoara Știe Tot pare de încredere. Simt că este cheia rezolvării acestei enigme întunecate. Nu prea cochetează cu glumele mele, însă per ansamblu presupun că știe ce face. Fernando însă, a fost de la început un pic dubios. L-am mirosit din prima vedere și am știut că nu pot avea încredere în el.
- Volskwagen?,o întreb eu.
- Un model vechi dar bun, îmi spune ea.
- Nu este ciudat? Știu lucruri comune cum ar fii vorbitul, calculatul, mașinile, vremea, geografia, însă nu am habar despre mine .
- Mintea umană este precum un labirint. Cu cât te pierzi mai mult în el, cu atât îți va fii mai greu să ieși.