Internatul. volumul 1

CAPITOLUL 4

CAPITOLUL 4‐Locul asta e.....

De cum ma trezesc simt cum oboseala își spune cuvântul asupra întregului meu corp, brațele ma dor și sub ochi mi s-au așternut începuturi de cearcăne. Dereglarea programului meu de somn se face și ea simțită când nu ma trezesc la 7 ca de obicei și nu aud nici alarma. De când Sacha a plecat ma cuprins o agitație enorma și m-am simțit singură toată noapea în ciuda celor 2 fete din cealalta parte a camerei. Cred ca am adormit în adevăratul sens al cuvântului la câteva ore de la întoarcerea în cameră, deci spre răsărit.
Căldura oferită de pături îmi e furată prea repede și scot un sunet grutal după care mă revolt:
— Nu pătura! Dă-mio înapoi!
—Ba da, pătura! Haide leneș-o, ai ratat micul-dejun, ai noroc că ți-am luat niște sandwishuri de la cantină, acum hai sus!
Mă întorc cu spatele la ea mormăind în pernă și ghemuindu-mă cat de mult pot. Fără rezultat, Svetlana nu mă lasă-n pace. Mă trage cu măinile de haine și îmi dau seama că nu o să se dea bătută până nu  când nu o să mă trezesc. Păcat, nici eu nu mă dau bătută până nu mai dorm umpic.
—Uite, dacă îmi dai pătura promit că mai stau in pat doar 15 minute pe ceas, bine?
Cântărește decizia și in final aruncă patura pe mine iar eu mă înfășăr cu ea ca și cum sunt o omidă cât de repede pot.
—Pornesc cronometrul Arina!
Mormăi un da și mă relaxez sub pături, nici măcar nu înțele de ce vrea să ma trezească, nu trebuie să aibă griă de mine și nu e prietena mea. Totuși... poate deveni prietena mea și mi-a adus mâncare, dar daca ma mai trezește așa din somn vreodată nu știu ce o să-i fac. Mă pierd într-un semi-somn căci Svet se ține de promisiunea ei și ma trezește spunându-mi că cele 15 minute au trecut. Vreau să arunc cu ceva în ea dar îmi amintesc că mi-e foame, iar ea adus mâncare așa că încerc să mă trezesc, cu pași mici bineînțeles, dar e ceva.
După ce reușesc în final să mă trezesc și să mă spăl pe dinți mă întorc în cameră și mă așez lângă Svetlana făcând niște ochi de cățeluș:
— Ai zis că ai adus papa?
—Da, m-am gândit că nu ar fi frumos să-mi las colega să flămânzească în prima ei zi. Se duce spre un ghiozdan și scoate 2 pachețele învelite în șervețele, apuc unul când mi le întinde dar îmi zice că amaândouă sunt ale mele, ezit umpic apoi le iau, mâncarea e mâncare la urma urmelor.
—Unde e Assia? Întreb printre îmbucături.
— A plecat în oraș de dimineță, își face cumpărături.
—Adică face cumpărături? O privesc pe Svet mirată și se uită la mine cu o privire doar-nu-ești-proastă.
— Ști, mergi în magazin, iei chestii, plătești pentru ele. Îmi dau ochii peste cap.
—Nu asta. Nu știam că putem merge la cumpărături. Probabil că arat ca omul de sub piatra pentru ea acum.
—În fiecare sâmbătă, chiar după micul-dejun pleacă câte un autocar cu elevi din fiecare an, mai puțin cei mari, ei merg Duminica.
—Tu cum de nu ai plecat?
—Fratele meu face cumpărături și pentru mine, vrei ceva?
—Dar și ieri l-am văzut cu o plasă în mână.
—Alea erau ale lui, acum e un frate bun și-mi cumpără și mie. Vrei ceva? Mă întreabă iar și de-abia acum realizez că nu am bani la mine.
—Nu am bani la mine. Îmi zâmbește de parcă am spus ceva prostesc.
—Ne dai tu când o să-ți dea părinți tăi. Acum ce vrei? Dau sa zic că nimic dar se uită la mine, așa că îi zic ce vreau.
—Un mango, sau mai mulți și chipsuri cu ceapă. Dă din cap și îi scrie un mesaj lui Sacha apoi se întoarce la mine.
—Deci. Cum vrei sa îți petreci prima zi oficiala aici?
—Ughh. Bună întrebare. Îi zâmbesc nonșalant, nu am nici cea mai vaga idee. Poate sa-mi prezinți orarul?
—Ooo. Nu suntem în acelas an, nici decum în aceiași clasă, dar cred că fratele meu le are. Stai sa-l întreb. Își scoate din nou telefonul și tastează repede. Mi-a dat seen. Se întoarce la mine cu o fata plouată și încep sa râd.
—Haide. Îl rog eu altă dată.
O apuc de mână și o trag spre ușă.
—Unde  mergem?
—Sa ne plimbam.
—Sa ne plimbam?
—Da,  haide
Ma urmează cu nu prea mare tragere de inima pe hol neștiind unde vreau sa ma duc. Telefonul îmi vibrează de câteva ori dar îl ignor. Nu prea avem ce face în cămin, dar am văzut undeva o schiță a școlii. Ma urmează fredonând o melodie iar când ajungem jos mă întreabă unde mergem.
—Vreau sa mergem în școală.
—Nu putem. Ma întorc derutata spre ea.
—De ce nu putem?
—Nu avem voie în școală în afara orelor de clasă.
—Și eu care voiam să cânt la pian.
Svetlana face o față de tu-chiar-ești-proastă? și oftează zgomotos.
—Ai cumva ore de muzică instrumentală?
—Amm. Nu?
—Atunci nu ai ce cauta acolo. Haide. Ma apucă de mână și ma trage spre școală. Dacă a spus ca nu avem voie înăuntru de ce mergem acolo? Trecem printre grupuri de elevi și brusc locul asta nu mi se mai pare asa înfricoșător, dar de fiecare dată când văd un loc întunecat nestrăbătut de zumzetul elevilor întâmplările de aseară îmi  revin în minte iar gâtul mi se usucă iar în stomac mi se pune un nod ciudat. Teamă? Nu cred. Sper. Nu îmi place teama, ma face sa ma simt mică, teama îmi aduce aminte de primul moment în care am simtit-o cu adevărat. Și acum ceea ce alți numesc înfricoșător pentru mine e cel mult tulburător. Iar ce sa întâmplat aseară a fost incredibil de tulburător.
Sletlana împinge una din ușile imense din fața noastră și mă îndeamnă sa intru. Aud ușa trântindu-se cu ecou în întreaga sală în care ma aflu. Dintrodată așa zisul cămin mi se pare minimalist. Mă aflu într-o încăpere imensă iar de o parte și de alta se întind două holuri lungi și întunecate cu uși masive de o parte si de alta a fiecărui hol. Față în față cu usile pe care am intrat e alta pereche de uși, de data asta de sticlă care duc spre o întindere mare de verdeață și un ponton. La câțiva metri de marginile usii din sticla se află adâncite inafara doua scari spirală pline de detali fine, elegante și colorate la fel ca toate lucrurile din cladirea asta. Nu mă pot abtine la vederea priveliștii care ma teleporteaza cucel putin trei secole in urmă pe vremea când barocul era venerat și rămân la propriu cu gura deschisă. Cladirea asta e cea mai fina reprezentare a barocului pe a am vazuto in viata mea, toate detalile se potrivesc si incropesc cea mai frumoasă priveliște văzută de mine vreodată, și incă nu am vazut toata cladirea.
—Locul asta e... Încep eu.
—Știu. Toți zic asta când vin prima dată aici, dar nu e atat de magic cum arată, în curând o să fie o tortură. Defapt, e deja o tortură, cred că asta e mișcarea lor secretă, să aducă copii într-un loc superb și apoi să-i tortureze. Imi scapă un chicot și incep să mă învârtesc pe podeaua lucioasă de marmură și pietre până când dau cu ochii de niste fete care se uita la mine și ma opresc brusc înghitind in sec. Mmă intorc la Svetlana și o apuc de mână mergând spre usile de sticlă.
—Gata dansul?
—Ha ha. Ești super amuzantă.
—Știu. E talent din naștere. Îmi dau ochii peste cap și continui să merg. Ajung lângă uși și le împing insă sunt mai grele decat mă asteptam asa că trebuie să mă împing cu toată forta in ele.
Zâmbesc când vântul se aruncă în fața mea deșii imi face ochii să lacrimeze încet. Închid ochii și inspir adânc aerul rece încercând să inghit in același timp si linistea acestui loc în care nu se aude agitatia din campus.
—Putem să ne dăm cu barca? Întreb făcând semn spre lacul larg din fața noastră.
—Dumnezeule, nu! În plus nici nu avem barcă.
—Adică nu exista nicio barca pe aici?
—Normal că există, doar că...
—Noi nu avem acces la ele. I-o tai eu.
—Da, cam așa. Vino, hai să ne plimbăm.
Așa că ă facem, ne plimbăm pe lângă lac și vorbim, ne întindem la marginea lui și stam asa până când oasele stau să ne crape de înghetate ce sunt și suntem nevoite să ne întoarcem în camera noastră. Trecem din nou prin holul decorat regal si prin mica pădurice dintre campus și școală si chiar la intratea in clădirea rotundă îl vedem pe Sacha. Mi-a trimis orarul chiar după ce a vorbit cu sora lui, se pare că suntem în aceiași clasă și am avut o mică discutie:
SACHA: *poză cu orarul*
SACHA: Ăsta e colega. 10:35
SACHA: Hei
SACHA: Sper că nu scriu unui dubios libidinos, poza ta nu mă ajută deloc.11:20
ARINA: E OK
ARINA: Sunt eu, ”colega„ ta, scuze că nu am răspuns.
ARINA: Mersi 12:15
SACHA: Nu ai pentru ce
SACHA: *emoji cu o inimă*

Cel mai tare în conversația asta ma uimit faptul ca mesajele de seara trecută nu mai erau. Ca și cum totul a fost un vis, daca a fost a fost unul umpic prea realistic, nu mi-a prea placut. Când ajungem lângă el zâmbește și o ia în brațe pe Svet iar eu zâmbesc cu tristețe când văd iubirea dintre doi frați și îmi amintesc de sora mea mai mică. După ce Svet scapă din brațele fratelui ei Sacha face ceva total neașteptat, mă ia în brațe. Mă agit și încerc să-l evit dar e prea rapid și pic în ghearele lui, îmi iatoată îmbrățisarea să ma calmez în timp ce îmi repet că nu vrea să mă rănească și că e doar o îmbrățisare. Se retrage și se uiă la mine umpic încruntat.
—Ești bine? Îmi revin din transă și il imbrătisez uimită de cât de repede își pune mâinile pe spatele meu si mă mângâie ușor, dar și mai uimită de cât de bine se simte o îmbrațisare. Mă trag înapoi înainte ca momentul să devină prea lung și îi răspund.
—Da, puțin obosită, atâta tot. Începem să mergem toți trei spre camerele noastre.
—Va trebui să îți revii până luni, asta dacă nu vrei să fi luată în ochii răi din prima zi.
—Un somn bun in seara asta si mâine voi fi ca nouă. Îmi zâmbește și ne conduce până la ușa camerei noastre unde merge în față câțiva pași și ne deschide ușa cu o plecăciune. Svet intră prima și îi șoptește ceva lui Sacha care îl face să zâmbească involuntar chiar dacă se încruntă după. Îi zâmbesc când trec pe lângă el și îi șoptesc un multumesc cu o față nedumerită. Face o reverență caraghioasa și de-abia mă opresc din a zâmbi amuzată.