Internatul. volumul 1

CAPITOLUL 3

CAPITOLUL 3-Fantome

Îmi încrucișez picioare sub mine când mă așez pe patul Svetlanei gata să fac cunoștință cu cealaltă colegă de cameră a mea. Anastassia se așează pe patul ei -cel care a fost gol toată ziua- și îmi oferă cel mai frumos zâmbet posibil, blând și primitor însă ceva se ascunde în spatele acelor buze de catifea, sau mai bine zis în spatele acelor ochi de agat schimbători într-o infinitate de nuanțe și pătrunzători ca lava, ceva ce o obosește, la fel cum ceva o obosește pe Svetlana și pe fratele ei.
—Ei v-ați distrat azi? Ne întreabă Anastassia. Îi arunc o privire Svetlanei care încă zâmbește cu poftă.
—Ceva în genu Assian’ka. Cât de mult te poți distra aici.
—Ei haide, tu mereu gasești o cale să te distrezi, chiar daca directoarei nu i se pare la fel de amuzant ca ție. Adaugă ultima parte șoptit cu un pic de stângăcie iar eu izbucnesc în râs când Svet își dă ochi peste cap.
—Tu nu prea ști ce vorbești, dar findcă sunt într-o dispoziție bună azi o sa fiu o prietenă drăguță și nu o să-ți amintesc că a fost o singură dată și că ideea a fost a ta. Clipesc repede de câteva ori când atmosfera în cameră se schimbă brusc și mă simt total pe lângă, așa că fac ce ar trebui să fac, încerc să detensionez atmosfera:
—Svet, crezi că băieții s-au supărat pe noi pentru că i-am lăsat fară perne? Pare că Svetlana uită brusc de toate neînțelegirile ei cu Assia și își mută atenția spre mine amuzată.
—Glumești nu? Frati-miu te-ar lăsa să îi smulgi și hainele de pe el și ar fi bucuros. Clipesc de câteva ori complet derutată de spusele ei.
—La ce te referi? Nu prea înțeleg ce vrei să... Nu apuc sa termin fraza.
—Nu te-ai prins așai? Off Off Off. O să îți dai seama curând, acum fugi în patul tău, vreau să dorm!
—Doar nu te aștepți sa pot să adorm acum! Zi-mi la ce te referi!
—Hei, nu te lua după Svetlana, e mai mica decât noi, nu știe cum sta treaba cu dragostea.
—Și noi știm? O întreb pe Assia. Îmi zâmbește într-un fel care îmi spune ca cel puțin ea știe iar Svet pufnește iritata dar nu spune nimic și se întoarce cu spatele la ea doar.
Liniște. Nimeni nu-mi răspunde și în cameră se lasă o liniște bruscă, nemișcată, atât de repede încât ți-e frică și să respiri ca să nu o clintești. Corpul mi se-nfioară si-mi bag ambele capete ale păturii sub mine. Gândurile mi se sparg milioane, se îndoaie pe după părți ale mițiii mele și se întorc înapoi lovind cu putere și bătând până în pereti sufletului unde lasa goluri imense, mi se încheagă pe plămâni și-mi îngheață suflarea. Inima mi se potinceste, bubuie și tresare când întorc fără vreun motiv anume pe fiecare parte spusele Svetlanei referitoare la Sacha și corpul mi se înfierbântă când deșlușesc apropoul batut de Svet și intr-un fel întărit de Anastassia despre Sacha, mă place, asta a vrut să zică, nu are cum, alung gândul înainte să dibuiesc să îl rup și să-l descos și încerc să adorm închizând fiecare gând care nu-mi da pace într-o colivie din străfundul minții mele.
Patul pe care stau pare o ființă vie când fiori reci se ridică din saltea și-mi cuprind măduva și primele gânduri de azi îmi bântuie iar mintea. Cladirea asta îmi dă fiori, camerele mă fac să îngheț și privirile mă bântuie.
Mă au jos din pat, îmi apuc papuci de casă și ies pe hol să mă plimb umpic, aș vrea să cobor pe scări, dar privirea mi se avântă într-un întuneric mai negru decât un abis cosmic când dau să pășesc pe ele si alunec în jos oprindu-mă între paliere. Țipătul mi se stinge de pe buze când mă opresc și înlemnesc tota cand vad o umbră mai neagră decât întunericul din fața mea care îmi zâmbește și întinde mâna spre mine. Închid ochi și aștept ca ea sa dispară, ca cineva să vină după mine, să mă ridice și să mă ajute să ajung înapoi în pat, dar nimeni nu vine, nimeni nu coboară scarile în mod eroic, nimeni nu mă îmbrațișează și-mi spune că sunt în regulă. Fiecare celulă din corpul meu îmi spune să mă ridic și să mă duc înapoi în pat însă încă sunt înghețată, încă sunt pironită pe gresia rece, încă văd fața zâmbindu-mi pe sub ochi-mi închiși. Strâng mai tare din pleoape sperând astfel ca după ce le deschid îmi voi da seama ca nu e nimic în fața mea, ca e doar iluzia mea, ca mi sa părut și chiar când dau sa-mi deschid ochii simt o atingere rece pe obraz, strâng și mai tare din pleoape iar atingerea urca spre ochii mei și încet îmi d-au seama ce e, degete, deși nu e o atingere umană, pielea nu ii se încălzește în contact cu a mea, de fapt, nu simt piele, nici urma de elasticitatea aceea a atingeri de mângâiere. Sunt niște degete de gheață doar ca nu se topesc, de piatra doar ca mai reci. Vreau să îi scriu Svetlanei dar realizez ca nu ma pot mișca, am înghețat complet și tot ce pot face e să tremur și sa strâng din pleoape așteptând ca atingerea sa dispară. Și o face, după ce zăbovește asupra ochilor mei se retrage și îmi pot simți propria căldură. Deschid dintrodată ochii și nu vad nimic, asa că încep sa bâjbâi după telefon, am nevoie de o lanternă, defapt, am nevoie ca cineva sa vina după mine caci nu-mi pot mișcă picioarele. Gasesc telefonul și ma gândesc ce îi pot scrie Svetlanei, îmi e frica sa o sun, crezând ca chestia de mai-devreme mă va auzi și va fi bucuroasă sa se întoarcă, apoi realizez ca e în zadar, Svetlana deja doarme așa că îmi deschid telefonul cu părul acoperindu-mi întreg capul și lumina acestuia, îl țin strâns în mână în cazul improbabil în care umbra se va hotărâ ca îi place tehnologia și fac tot ce îmi rămâne de făcut. Deschid aplicația de masaje, apăs pe numele lui Sacha și încep să scriu:
Am nevoie de tine, te rog ajută-mă. Șterg messajul și mă gandesc la altul însă nu găsesc nimic mai bun așa că îl scriu din nou si de data asta îl trimit. Mă uit la ceas 23:36, probabil nu e treaz, probabil i-am scris degeaba, închid telefonul. Peste 125 de secunde ecranul luminează.
Arina?
Da, eu
Ce s-a întămplat? Un fior rece îmi bate în față și ma grăbesc să scriu:
Scarile mele, acum!
Telefonul mi se lipește de perete și printre buze îmi scapă un icnet, mă trag cu mâinile în sus pe scări însă ceva rece mă apucă de picioare și mă trage in jos, mă târăște spre urmatorul rând de scări și vrea să mă împingă în jos, cu fața în jos, inlemnesc complet și încep să spun o rugăciune în minte, îi simt degetele de gheață-piatra pe spate cum încep să apese chiar când o voce se face auzită de sus și dintr-o dată ființa dispare.
—Arina! Sacha ajunge în câteva salturi lânga mine și realizez ca sunt exact in locul în care m-am oprit când am alunecat prima dată, iar telefonul e în buzunarul meu, nu are cum, nimic din toate astea nu e posibil, am fost tratat spre celalat rând de scari, am văzut următorul etaj, e imposibil sa fiu aici.
Sacha se lasă în jos la nivelul meu șoptindu-mi numele. Nu primește nici o reacție căci privesc pierdută spre peretele din fata mea incapabilă sa mă mișc așa ca începe cu mișcări nesigure sa-mi mângâie spatele și parul. Toți fiori reci se sulberă odata ce căldură din corpul lui trece prin al meu și lasă locul unora calzi care îmi fac inima să tremure. Îmi arunc brațele pe după gâtul lui dorind să simt o pereche de maini calde în jurul meu, inhalând și furândui căldura care sa mă aline. Îmi lipsește un glas ca cel al mamei care îmi spunea de fiecare dată cand visam urât că pot să mă tem, ca teama e buna dar sa nu o las sa mă consume. Căci atâta timp cât o învingi frica îți dă putere, frica îți dă curaj și ambiție. Mâinile lui îmi mângâie în tăcere spatele și nu mă întreabă nimic, nu mă întreabă de ce nu dorm, ce caut aici sau de ce sunt speriată, și e fix ce am nevoie în momentul acesta. Buzele lui freamătă vorbe dulci menite să mă liniștească iar după câteva momente în care tremur mă sărută pe frunte, o singura dată, scurt și apăsat și senzația e atât de plăcută încât aproape îl rog sa o mai facă încă odată însă ma îndepărtează de el și ma prinde de umeri
—Te-ai mai liniștit?
—Da, mulțumesc.
—Vrei să-mi spui ce sa întâmplat?
—Nu, nu acum, mâine. Își da seama c asta e caut de linie și da înțelegător din cap.
—Bine, hai sa te ducem în camera ta acum. Ma ajuta sa mă ridic și se uita la mine suspicios după care continuă:
—Ești bine?
—Am căzut pe scări, dar sunt bine. Mă privește bănuitor dar când vede că mă mișc bine mă ghidează pe scări cu o mână pe spatele meu.
—Ești plină de praf pe fund, apropo. Simt cum sângele mi se ridică în urechi și pentru prima data pe ziua de azi îi mulțumesc întunericului că-mi acoperă chipul. Îmi duc mâna la spate și mă scutur de praf în timp ce urcăm scările. Ajungem în fața ușii și o deschid cu cartela, intru iar el rămâne în prag urmărindu-mă cu privirea.
—Când vrei sa-mi povestești sunt aici să ascult bine?
—Da. Ma opresc pentru un moment și îmi caut cuvintele, dar nu e nimic de zis, doar unul singur. Mulțumesc.
Nu mai zice nimic, îmi zâmbește și pleacă, iar eu închid ușa în urma lui și mă pierd pentru prima oara într-o stare de liniște profundă, până când, când aproape adorm invelita sub paturi și cu căldură amintiri lui Sacha încă încălzindu-mă o voce se aude de după un perete plin de cărți:
—Și ea pățea la fel.
Nu am timp să recunosc vocea căci somnul mă trage in lumea lui iar ploapele îmi sunt încuiate.