Internatul. volumul 1

CAPITOLUL 1

CAPITOLUL 1- O monstruozitate împodobită

O monstruozitate împodobită, așa arată noua mea școală.

Deschid portiera și cobor din mașină, îmi închei geaca până-n gât, frigul de aici mă străpunge până în măduva oaselor. În fața mea tronează o clădire imensă, cinci etaje, cu două arcade de trecere chiar în fața mea, clădirea se întinde și formează un cerc întrerupt, capetele aproape unindu-i-se în spatele cladirii pe măsură ce numărul etajelor scade până la parter. La majoritatea din nenumăratele geamuri sunt balcoane deschise cu diferite flori așezate în ghivece. Clădirea asta face ca fiori să îmi străpungă corpul până în adâncul sinapselor și orice ar fi mai mic decât ele. Și nu într-un sens bun. Și ăsta e numai căminul.

Tata își sprijină mâna pe umeri mei, încurajator, și mă îndeamnă să înaintez spre femeia care ne așteaptă în fața celor două arcade cu un zâmbet așternut pe fața. Mama mă ia de mână zâmbind la rându-i și îi dă celălalt bagaj tatei.

-Sigur asta e? Le zic părinților mei, cu o urma de ezitare în glas sperând că unul dintre ei va realiza că asta e o greșeală, că m-au adus în locul greșit și că o să plecăm toți trei acasă unde lucrurile vor fi normale din nou, că mă voi trezii mâine dimineață și că totul va fi un vis frumos, demn de pus într-o carte.

-Ăsta e Arina, haide, nu o sa pățești nimic.

Serios tata? Pentru că eu am cu totul altă părere. Înghit ghemul de discomfort însiropat cu frică format in gâtul meu și aștept ca o minune să se întâmple, fără rezultat. Locul ăsta e un suflet viu, genul care te face să vrei să renunți la al tău, care te seacă de tot ceea ce sălășluiește în interiorul ființe umane, unul malefic.

Înaintez măsurându-mi pașii șovăielnici alături de părinții mei spre femeia șatenă care ne așteaptă, lăsând ecoul tălpilor diferitelor tipuri de pantofi zgâriind pavajul să se aștearnă în urma noastră.

-Bună ziua, vai, nu trebuia să ne așteptați afară în așa frig! Începe mama discuția cu femeia care se trebuie a fi directoarea școlii.

-Bună ziua! Ohh, dar nu e un deranj, mai ales când primim copii noi. Eu sunt Vanoucha Sidorov, directoarea școli. Tu trebuie sa fi Arina Dragomir nu? Femeia mi se adresează mie de data aceasta și simt că un nou nod mi se lasă în gât odată cu greutatea cu care îmi pronunță numele de familie, aruncând sunetele în aer ca și cum i-ar forma o repulsie să le spună într-un mod domol, și mă îndoiesc că e din cauza accentului. Înghit în sec și schițez un zâmbet fals care sper să o păcălească în timp ce refuz sa mă uit spre buzele ei care se curbează într-o mimică obositoare și dacă nu ar fi atât de tânără mai mult ca sigur acest surâs încântător ar fi un rânjet batjocoritor, ca al unui devorator de suflete din Harry Potter.

-Da, eu sunt. Încântată de cunoștință. Sau cel puțin încerc să par.

-Și eu sunt încântata sa te cunosc domnișoară, se întorce iar spre părinții mei, ignorându-mă, haideți să vă arăt camera în care va sta Arina.

Mă simt de parcă sunt un bibelou, sau mai bine zis ceva prea neimportant pentru a primii mai mult de 5 secunde de atenție. Smulg un geamantan din mână tatei, refuzând să arăt slabă, să arăt neimportantă, și o urmez pe femeie cu părinții mei îndeaproape. Când am făcut înscrierea la școală am menționat că aș prefera o cameră individuală în detrimentul oricărei alte opțiuni -care urcau până la 7 colegi de cameră-, însă nu am primit nici în zi de azi vreo informație despre cazarea mea aici, doar email-ul de la secretariatul școlii, cel care mi-a pus pe pauză viața, „pentru un bine și mai mare" spun părinții mei, însă nu știu când va apărea acel bine.