Adonis ~ UN ZEU ÎN ARTA AMORULUI ~

⭐2. Unda de nervozitate și Polul atracției⭐

Angelina Rossetti

E sâmbătă dimineața, mai exact 09:30 iar eu sunt la același cofetărie, în același loc bând același gen de cafea dulce și scriind de zori la laptop.

 Patrisia și Adonis au trecut prin câteva încercări, familia ei încă se opune relației lor chiar dacă Adonis a scos-o pe Patrisia din iad doar cu câteva zile înainte. Îmi scot puțin ochii din laptop și mă uit în jur încercând să îmi calmez privirea. Ochii au început să mă înțepe. 

Chelnerița butonează telefonul, o fată, cred pe la vreo 16 ani și ei îi zboară degețelele peste tastatura.

Zâmbesc. Ce viață simpla au unii, sau poate că nu știm noi povestea din spatele zâmbetelor lor.
Uneori am impresia că doar nebunii se iubesc cu adevărat, ei nu au nevoie de motive și nu le pasă de ce spun alții. Ei fac doar ce simt.
Oftez, mai iau o gură de cafea și mă reîntorc la povestea mea.

"Patrisia plânge încuiată în baie. Se chinuie să respire și să își potolească lacrimile. De data asta sora lui Adonis a întrecut măsura cu răutățile. Inima ei și așa fragilă nu mai suportă alte lovituri. Își înăbușă un țipăt mușcând din pumn până simte gustul sângelui pe limbă.
Se aude o voce care o strigă, dar ea nu are de gând sa răspundă. Plânge de să-i sară inima din piept dar nu se lasă găsită.
-Patrisia, iubito te rog răspunde.
Mânerul ușii se mișcă și știe că de partea cealaltă este iubirea ei, dragostea ei ce e disperat să îi alunge demonii din inimă. Ce vrea să o facă sa zâmbească și sa o liniștească.
-Iubire....
Cu o mână tremurândă, descuie ușa dar nu o deschide. Aceasta se lovește de perete când Adonis intra și o găsește pe jos, cu picioarele strânse la piept și machiajul scurs pe obraji.
-Iubita mea...
Se aruncă practic lângă ea, încolăcindu-și brațele în jurul ei și frecând pielea rece de pe ele în încercarea de a o încălzi.
-Cum îndrăznești să plângi din cauza ei sufletul meu?
Vocea nu îi e dojenitoare ci doar îngrijorată. Îi ia ambii obraji în palme și o obligă să îl privească.
-Cum îndrăznești să o lași sa te rănească în halul asta? Tu ești Patrisia Mendoza, fata care mi-a furat inima, care m-a lăsat să-i venerez trupul într-o baltă de sânge a ultimilor nemernici ce te-au rănit. Cea care mi-a sărit în spate și m-a mușcat când ne-am certat și am vrut să plec. Ești puternică, ești a mea și nimeni nu are dreptul să te facă să suferi. Tu nu ai voie să le satisfaci acea latură, nu ai voie să îi lași să te vadă slabă. Iubito... Tu ești tot ce ea și-a dorit vreodată să fie.
Ea își încolăcește brațele în jurul gâtului său și îi inspiră mirosul.  Controlată de emoții începe să se miște pe corpul lui. Iar el o îndeamnă prin gemete și ghidând mișcările care par puțin reținute.
-Nu te reține iubito, îți voi da mereu ce vrei, mereu. Trebuie doar să îmi spui. Vreau sa știi, că niciodată nu o să-ți refuz nevoia de mine.
Cu astea fiind spuse buzele lor se întâlnesc, se hrănesc unul din altul și se cer reciproc doar din mișcările și gemete."

Salvez și închid laptopul. Nu am putere să descriu acum o scenă de amor, nu când știu ce efect va avea asta asupra corpului meu. Când scurtez încăperea cu privirea, observ ca vânzătoarea s-a dus în spate, iar în cofetărie am rămas doar eu. Da, ei bine cred ca trebuie să-mi car fundul leneș de aici.

-Să știi ca niciodată, dar niciodată nu aș încerca să îmi consolez iubita doar cu câteva atingeri.

Îngheț, corpul îmi paralizează, iar mintea își face o mie de scenarii în cap. Nu e adevărat, nu e adevărat, nu poate să fie adevărat.

-Dar... Vocea aceea se aude din nou din spatele meu, brațul puternic, îmbrăcat în materialul cămășii albe se întinde peste umărul meu și deschide capacul laptopului. Chiar acolo, mi-aș bagă mâna în gâtul ei, în timp ce capul penisului mi se plimba pe pelvisului ei și nu aș penetra-o până nu  și-ar da cuvântul că nu se va mai desconsidera.