Vei spune ca iubirea e banală, atunci de ce iubim fiecare diferit? De ce scrâșnim din dinți când ne alunecă sufletul cuiva din mâini? De ce când sărutăm alte buze devenim străini nouă înșine?
Pentru Reneé această vară nu înseamnă doar un s...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
"dacă dragostea nu-ți dă aripi să zbori,
atunci i-ați bilet la avion."
Așa încep poveștile de dragoste. Cât de banale nu ar fi începuturile sau sfârșiturile, toate ne provoacă fluturași în stomac. Că tot veni acum vorba de zbor, povestea asta începe într-un aeroport din Virginia.
Soarele se lovește agresiv de peretele imens de sticlă, iar lumina lui neastâmpărată provoacă încrețituri pe frunțile oamenilor. Atâta agitație, își târăsc valizele după ei zgomotos, își verifică biletele prin geantă și zumzăie împrăștiat.
Alerg nedumerită prin zarva de oameni, în mâna dreaptă ținându-mi strâns telefonul, iar cu cealaltă duc după mine vechea mea valiză galbenă. Pe unde naiba ar trebui să o iau? Ultimul lucru care îmi trebuie acum e să lovesc din greșeală un mustăcios cu burta mare. Deși aud un șir de înjurături în urma mea, încerc să îmi caut mai departe de treabă. E greu să te orientezi printre mulți copii gălăgioși și oameni care stau la palavre.
Ridic pentru o secundă nasul din telefon să caut direcția spre care trebuie să o apuc, dar prea târziu. Mă ciocnesc cu capul de umărul unui băiat înalt și simt cum îmi amorțește fruntea. Fix înainte ca să îmi pierd cu neîndemânare echilibrul, tânărul mă prinde strâns de mână, trăgându-mă cu viteză spre el. Simt cum mă iau amețelile și mai mult, de parcă m-aș fi pierdut în spațiu. Telefonul îmi cade din palmă agresiv, plesnindu-se de gresia strălucitoare.
— Dumnezeule, mai vezi pe unde mergi! Îl cert pe un ton iritat. Mă aplec pentru a-mi lua telefonul de jos, căutându-l printre picioarele stângi ale oamenilor. Oh, mulțumesc doamne, tot ce nu îmi trebuie acum e un telefon nou. Spre fericirea mea și a tipului cât un dulap, ecranul a primit doar o mică zgârietură. Brunetul ridică ochii și scoate un fel de râs sarcastic.
Eu ar trebui să văd pe unde merg? Ai o problemă! Te-ai lovit de mine ca o vijelie și nici nu ai de gând să-ți ceri scuze?
M-a enervat maxim. Zici că în câteva secunde Reneé cea dramatică va exploda și îl va lua pe acest individ la ceartă. Îmi dau părul după ureche, nu am cea mai bună stare de dimineață și ăsta chiar pare pus pe pozne. Doar îmi calculam liniștită fiecare pas din Maps. Să recunoaștem că e greu să fii în apele tale prin atâta dezastru. Privesc totuși ora, nu am timp să mă dau mare în fața lui, dar ar merita vreo două vorbe care să-i dea nasul în jos.
Nu am timp să mă cert cu tine, dar să știi că eu sunt cea care m-am lovit. Ai puțin respect totuși!
— Voi, fetele, sunteți al naibii de dramatice...
Vocea lui sună atât de sarcastic. Îmi face semn cu mâna, dându-mi de înțeles că nu are timp de mine. Ce idiot, măcar să-și fi cerut scuze. Ar trebui să fie interzis să ai umerii și mâinile imense și să le porți cu atâta mândrie. Își ridică valiza de jos și se pierde prin mulțime. Îl caut încă puțin cu privirea, dar deja e încâlcit printre oameni. Zăresc sus un semn spre avionul meu. Fir-ar să fie, din nou am luat-o în direcția greșită. Cred că am făcut deja vreo douăzeci de cercuri și tot nu am găsit ce-mi trebuie. La cât noroc am, avionul va zbura fix în fața ochilor mei.
