Capcana Morții

Prolog

Oamenii m-ar considera un monstru fără inimă dacă mi-ar cunoaște povestea. Un om care merită să moară putrezind în celula unei închisori reci, înnebunită de propriile gânduri și fără șansă de scăpare. Totuși, în momentul în care ies pe stradă nu primesc nicio privire urâtă sau cuvinte jignitoare la adresa mea. Toată lumea e cât se poate de respectuoasă și se comportă frumos cu mine, precum orice altă persoană perfect normală.

Niciunul dintre acești oameni nu îmi cunoaște povestea și nici faptul că sunt criminala în serie care ocupă de ani de zile prima pagină a ziarelor sau subiectul principal de discuție pe posturile de televiziune națională. Oamenii s-au obișnuit cu ideea că vor fi următoarea victimă de pe listă și își trăiesc fiecare zi din această existență ca și cum ar fi ultima.

Nimeni nu mă bănuiește pe mine de astfel de fapte monstruoase, precum uciderea a numeroase persoane. Sunt conștientă de tratamentul pe care ar trebui să îl primesc pentru ce am făcut în toți acești ani și urăsc fiecare zi în care sunt nevoită să folosesc pistolul. Nimeni nu cunoaște faptul că cunosc cu exactitate numărul persoanelor pe care le-am ucis.

30 de persoane. Am ucis treizeci de oameni nevinovați până în momentul de față. Chipurile acelor oameni îmi bântuie somnul în fiecare noapte, iar uneori le pot distinge siluetele în preajma mea și cu ochii deschiși. De fiecare dată mișună prin jurul meu și îmi repetă faptul că merit să mor în chinuri.

Povestea mea începe la vârsta la paisprezece ani, când am ucis primul om de pe listă. Înainte de a fi nevoită să ucid acel om, am fost abordată pe stradă de către un bărbat solid și cu un zâmbet viclen întipărit pe chip, probabil trecut de vârsta de patruzeci de ani. Am refuzat imediat propunerea lui de a ucide oameni, iar la câteva zile distanță mi-am găsit ambii părinți într-o baltă plină de sânge. Imediat după ce am văzut acea scenă care mi-a rămas întipărită în minte, am fost asaltată de doi bărbați care m-au obligat să îmi părăsesc locuința și m-au luat sub aripa lor. Tot ce îmi amintesc după acel moment este încăperea rece în care am fost adusă și imaginea părului meu lung care fusese tuns în totalitate fără voia mea. Din cauza acestui lucru am fost nevoită să port o căciulă pe cap până în momentul în care părul îmi crescuse la loc.

Îmi amintesc și acum prima mea victimă. Era tatăl unui băiețel apropiat de vârsta mea, un băiețel care se uitase speriat la mine în momentul în care mi-a văzut arma din mână și corpul inert al tatălui său într-o baltă mare de sânge. I-am văzut lacrimile, i-am auzit țipetele îndurerate și mi-am amintit de ziua în care mi-am pierdut ambii părinți. Mi-am șters lacrimile care îmi încețoșau vederea și am încercat să îl asigur pe băiat că totul o să fie bine, dar am fost trasă imediat afară din locuință.

Acela a fost momentul în care am regretat cu toată ființa mea faptul că am întâlnit oamenii care m-au obligat să ucid. Am încercat să renunț, însă am fost în nenumărate rânduri amenințată cu moartea. Pe vremea aceea viața mea era importantă pentru mine, ceea ce m-a determinat să ucid oameni în continuare.

Pe măsură ce ucideam oameni, sentimentul de vină se diminua temporar, dar noaptea devenea cel mai mare dușman al meu. Nu am avut o adolescență normală și pe zi ce trece mă simt tot mai vinovată de faptul că nu am reușit să îmi țin părinții în viață.

Astăzi este ziua în care îmi aflu următoarele victime. De fiecare dată când primesc informații despre următoarele mele victime sper să fie ultimele. Din păcate, acest lucru nu se întâmplă niciodată.

— Aici sunt toate informațiile pe care trebuie să le știi despre acești oameni, îmi spune în timp ce îmi înmânează două plicuri cu numele persoanelor inscripționate pe ele.

La prima vedere par niște plicuri complet inofensive, dar înăuntrul lor se află numele persoanelor care îmi vor bântui existența alături de celelalte treizeci de persoane pe care le-am omorât fără motiv.

1. Davis Bennett
2. Debbie Cooper

Deschid primul plic, iar în fața ochilor mi se deslușește o fotografie cu un bărbat aflat în jurul vârstei mijlocii, cu fire de păr cărunte și riduri destul de proeminente. Oftez și încerc să îmi alung gândul pe moment de la numeroșii nepoți pe care probabil îi are și care îl înveselesc la bătrânețe.

În al doilea plic se află fotografia unei femei care pare a fi în jurul vârstei de patruzeci de ani, dar și fotografia unui băiat apropiat de vârsta mea. Îl recunosc imediat, chiar dacă anumite trăsături ale feței lui s-au schimbat considerabil de acum patru ani și până acum.

— De ce în al doilea plic se află și fotografia băiatului ei? îl întreb curioasă, cu sprâncenele adunate.

— Mă gândeam că vei fi curioasă să îl vezi, a ridicat din umeri. Presupun că îți mai aduci aminte de el de acum patru ani de zile, continuă trăgând un fum din țigara aflată între degetele sale.

— Îmi aduc aminte, șoptesc în încercarea mea de a îmi stăpâni emoția din glas.

— Întreaga echipă din spatele acestei acțiuni se gândea să sărbătorească faptul că se împlinesc patru ani de la întâmplarea care te-a făcut să fi femeia de astăzi, mi-a zâmbit viclean și am înghițit în sec.

— V-ați gândit să sărbătoriți propunându-mi să ucid și mama acelui băiat? am pufnit disprețuitor la acest gând.

— Consideră asta un bonus. Moartea ei nu era plănuită, dar ținând seamă de împlinirea a patru ani de la prima ta victimă, ne-am gândit să îți facem o surpriză, m-am cutremurat la vederea licărului de împlinire din ochii lui căprui.

În acel moment mi-a revenit în minte chipul băiatului care privea îndurerat către trupul plin de sânge al tatălui său. Un fior mi-a străbătut șira spinării și mi-am abținut cu greu lacrimile care riscau să mi se rostogolească pe obraji. Nu era destul faptul că i-am răpit tatăl acum patru ani de zile acestui băiat. Acum trebuia să o răpesc și pe mama lui de lângă el.

— Ce s-a întâmplat, Heaven? mi-a șoptit în dreptul urechii. Dacă te gândești să renunți, știi unde ne poți găsi pentru a te rezolva, mi-a transmis, strângându-mi coapsa cu toată puterea lui.

Mi-am mușcat interiorul obrazului pentru a nu izbucni în plâns până am simțit gustul sângelui în gură. Nu mă puteam împotrivi lor pentru că viața mea era pusă în joc, dar în momentul de față nici măcar viața mea nu mai conta cu adevărat.