Capcana Morții

Capitolul 3

RILEY

Viața nu a fost întotdeauna dreaptă cu mine. Încă din copilărie, simțeam că ceva nu era în regulă și lipsea cu desăvârșire din viața mea. Ziua o petreceam în mare parte alături de tata, însă noaptea observam o siluetă neagră dând târcoale casei noastre. Mă uitam înspăimântat pe fereastra camerei mele la acea siluetă neagră. Înghițeam în sec și în fiecare seară speram să nu mai apară, dar mereu își făcea apariția. Într-o seară, acea siluetă neagră dispăruse și am putut în sfârșit să mă așez liniștit în pat. Totuși, acea siluetă neagră era doar începutul coșmarului pe care urma să îl trăiesc zilnic. Următoarea zi m-am trezit cu o fetiță cu căciulă pe cap împreună cu doi bărbați în locuința mea. Acea fetiță inocentă în ochii căreia se citea tristețea și regretul, lacrimile curgându-i șiroaie pe obraji îmi ucise tatăl. Simțeam că se făcuse o nedreptate și că acea fetiță nevinovată a fost obligată să ucidă cu sânge rece. Din acea zi și până astăzi mă bântuie amintirea tatălui meu într-o baltă plină de sânge și urletele mele disperate din cauza pierderii lui neașteptate.

— Riley, nici măcar nu te-ai atins de mâncare. S-a întâmplat ceva? mama mă întreba neștiutoare.

— Nu mi-e foame, am dat să mă ridic de la masă, dar ea mă opri.

Am încercat să forțez un zâmbet, întrucât nu voiam să o îngrijorez cu gândurile mele. Mama m-a privit neîncrezătoare, parcă citindu-mi gândurile.

—  Riley, dragul meu, știu că ești furios, dar nu poți să te răzbuni. Tatăl tău ar vrea să fii mai puternic și să nu te lași condus de ură, mi-a spus ea, cu vocea sa blândă și înțeleaptă.

Am încercat să-i explic furia mea, simțind cum cuvintele se împiedică în gât. Mama a venit lângă mine și s-a așezat pe scaunul de lângă, punându-mi o mână caldă pe umăr.

— Dar nu pot să las vinovata să scape cu asta, mamă! Ea a luat tot ce aveam mai drag!

— Înțeleg că suferi, dragul meu, dar răzbunarea nu va aduce niciodată liniștea în inima ta, mama și-a aplecat ușor capul, arătând înțelegere.

— Mama, trebuie să găsesc vinovata și s-o fac să plătească pentru ce mi-au făcut! Este singurul mod în care pot onora memoria tatălui meu, i-am explicat cu tristețe în glas.

Mama și-a strâns mâna într-a mea, privindu-mă cu tristețe și iubire.

— Fii atent, Riley. Uneori, calea dreaptă este mai dificilă, dar este singura care ne aduce pacea interioară.

Am simțit că furia din mine se amplifică, dar în același timp, m-am simțit și mai hotărât să găsesc vinovata și să fac dreptate pentru tatăl meu.

— Mamă, promit că voi face tot ce este necesar pentru a-i aduce pe cei responsabili în fața justiției. Este singura modalitate prin care pot trăi împăcat cu ce s-a întâmplat.

Mama m-a îmbrățișat strâns, iar în brațele ei m-am simțit în siguranță. Cu un efort, am reușit să îmi forțez buzele să formeze unul dintre zâmbetele mele autentice, pentru a-i liniști pe mama.

— Va fi bine, mamă. Te rog să ai încredere în mine.

— Am încredere în tine, doar că nu mi-aș putea ierta vreodată dacă pățești ceva, mi-a șoptit cu lacrimi în ochi.

Mi-a sărutat fruntea fugitiv. Am luat ghiozdanul și am plecat către liceu, hotărât să găsesc răspunsurile de care aveam nevoie și să fac dreptate pentru tatăl meu. Deși au trecut patru ani de la moartea tatălui meu, încă aveam speranța că o să găsesc vinovata. Speranța pe care o aveam era singura care mă ținea cu picioarele pe pământ și nu aveam de gând să renunț. Nu acum când simțeam că sunt cu un pas mai aproape de adevăr.