Capcana Morții

Capitolul 2

Respirația mea era o șoaptă disperată, iar bătăile inimii mele răsunau în întunericul mașinii. Drumul se desfășura în fața noastră ca un necunoscut, iar fiecare kilometru ne adâncea dilema interioară. Jonathan încerca să mă consoleze, dar cuvintele lui sunau goale în urechile mele tulburate.

— Heaven, trebuie să rămânem puternici, a început Jonathan cu o voce fermă, dar îngrijorată. Știu că ceea ce facem nu este ușor, dar trebuie să fim puternici.

Îmi simțeam inima încleștată în piept, iar cuvintele lui Jonathan răsunau ca un ecou al propriilor mele temeri.

— Dar Jonathan, nu te-ai gândit niciodată că poate există o altă cale? am șoptit, cu glasul tremurând de îndoială.

— Heaven, în această lume nu există întotdeauna o cale dreaptă. Trebuie să facem ceea ce este necesar pentru a supraviețui, a încercat să îmi ofere încurajare.

Însă în adâncul sufletului meu, o voce îmi șoptea că ceea ce făceam nu era corect. Îmi doream să cred că puteam găsi o altă soluție, dar teama și disperarea mă împingeau să aleg calea mai ușoară.

— Trebuie să rămânem puternici. Nu putem lăsa frica să ne doboare, a continuat, strângându-mi mâna pentru a-mi alunga temerile.

— Dar dacă ne înșelăm? Dacă nu suntem așa cum vrem să credem că suntem?

Mi-am mușcat buza inferioară, încercând să îmi alung din minte gândurile negre, dar nu reușeam să mă liniștesc. Gândul că trebuia să iau viața încă unui om mă măcina, făcându-mă să îmi pierd mințile.

— Ați auzit ce v-am spus! Mai puțină vorbărie până ajungem acolo, altfel o să fiu nevoit să vă scot eu însumi limbile din gură! șoferul țipă, iar un fior de spaimă mi se ivi pe șira spinării.

Uitasem complet că mă aflasem în mașină cu Jonathan, pe un drum care era destinat să îmi fie soră cu moartea. Nu puteam ignora durerea pe care o simțeam în piept, dar în ciuda acestor sentimente încă aveam întipărită în minte speranța că o să fie ultima mea victimă.

Mă rugam să fie ultima mea victimă.

De fiecare dată mă rugam să fie ultima oară, dar niciodată rugămințile mele nu păreau să fie ascultate. Mi se părea că viața mea era atât de distrusă și lipsită de sens încât Dumnezeu îmi întoarse spatele în urmă cu mult timp. Meritam asta cu desăvârșire și simțeam că nu o să primesc vreodată iertare pentru păcatele pe care încă continui să le fac.

Am încuviințat încet, simțind cum gâtul mi se strânge de teamă și remușcare. Cu fiecare pas pe care îl făceam spre casa întunecată, o greutate apăsătoare îmi comprima pieptul. Când am ajuns în fața casei, am încercat să ignor pulsul rapid al inimii mele și am acționat mecanic, spărgând alarma cu o mână tremurândă. Sunetul răsunător al alarmei părea să-mi răscolească sufletul, iar regretul mă împungea ca un cuțit ascuțit.

— Jonathan, am șoptit cu vocea stinsă de neliniște. Nu sunt sigură că pot face asta.

Jonathan m-a privit cu înțelegere, ochii lui verzi reflectând lumina slabă a nopții.

—Nu trebuie să o faci, Heaven, a răspuns el, cu o voce calmă și fermă. Lasă-mă să mă ocup de asta pentru tine.

Simțeam nevoia să las pe altcineva să se ocupe de uciderea unei persoane în locul meu, dar era de datoria mea să o fac. Uciderea oamenilor era specialitatea mea. Toți oamenii care ne ajută cu fiecare operațiune credeau asta. Absolut toți erau convinși de faptul că eram o persoană care ucidea cu sânge rece. O persoană fără sentimente. Nimic mai fals.

— Apreciez că încerci să mă ajuți. Doar că trebuie să fac asta și nu te voi mai lăsa să îți pătezi mâinile cu sânge din cauza mea. Prefer să mă sacrific pentru tine pentru că sunt o cauză pierdută, am oftat din răsputeri, încercând să îmi ascund teama.

Voiam să par stăpână pe mine și lipsită de remușcări pentru fapta pe care tocmai urma să o săvârșesc. Jonathan nu a protestat asupra vorbele mele pentru că mă cunoștea și întotdeauna făceam lucrurile cum voiam. Am respirat adânc, impunându-mi să nu-mi mai pese de persoana pe care trebuia să o nimicesc. Am pătruns în casa întunecată, cu Jonathan pe urmele mele.

— Te las singură. Mă duc să caut bijuteriile. O să fie bine, stai liniștită! Jonathan mi-a șoptit, înainte să dispară în întunericul din casă.

Știam exact unde se afla dormitorul bătrânului. Am studiat casa de aproape înainte de a efectua spargerea și am urmărit fiecare mișcare pe care bătrânul a făcut-o în ultimele zile. Când am intrat în camera bătrânului, întunericul dens m-a învăluit ca o pătură de plumb. Respirația lui era un șoaptă slabă în aerul încărcat de tensionare. Mâinile îmi tremurau în timp ce mă aplecam peste el, inima bătându-mi cu putere în piept.

Cu o pernă în mână, am simțit cum fiecare fibră a ființei mele se îndreaptă împotriva acțiunii pe care urma să o comit. Dar teama de a fi descoperită și consecințele îngrozitoare care mă așteptau în caz contrar m-au determinat să îmi strâng determinarea. Am aplecat perna peste fața bătrânului, simțind cum își împinge încet mâinile în aer, încercând să respire. În timp ce presiunea creștea, am auzit un oftat slab, apoi tăcerea. Cu fiecare secundă care trecea, inima mea bătea mai tare, iar senzația de vinovăție mă îneca într-un ocean întunecat de remușcări. Când am simțit că nu mai mișcă, am îndepărtat perna cu grijă, privind chipul său palid, acum înconjurat de umbrele morții. O undă de groază mi-a străbătut trupul, iar privirea îmi căuta cu disperare scăparea. Dar era prea târziu.  În acel moment, am simțit cum o prezență întunecată se strecoară în încăpere, ca o umbră rece a trecutului. Fantoma bătrânului, în toată gloria sa sumbră, se alătură celorlalte spirite ale oamenilor pe care i-am omorât. În tăcerea sufocantă a nopții, strigătele lor fantomatice răzbăteau ca un ecou al păcatelor mele.

Cu inima zbuciumată și mintea plină de întrebări fără răspuns, am părăsit camera, lăsând în urmă doar o umbră a ceea ce am fost odată. Dar chiar și în bezna sufocantă a vinovăției, știam că aceste fantome vor bântui pentru totdeauna fiecare pas pe care îl fac, fiecare respirație pe care o iau, fiecare bătăi de inimă pe care o simt.

31 de persoane. Am ucis treizeci și unu de suflete nevinovate, lucru care mă va bântui pentru eternitate.

În liniștea grea a nopții, am ieșit din casa bătrânului, fără să schimbăm niciun cuvânt. Fiecare pas era încărcat cu greutatea alegerilor noastre, iar respirațiile noastre se pierdeau în întunericul nopții. Privirile noastre s-au întâlnit pentru o clipă, reflectând tumultul interior, iar apoi am plecat grăbiți, lăsând în urmă doar amintiri întunecate și o tăcere opresivă care ne însoțea în fiecare pas. Pe treptele casei de peste drum, am văzut figura neașteptată a lui Riley. Inima mi-a sărit în piept, iar gura mi s-a uscat într-o clipă.

— Riley, am șoptit, cu o voce aproape inaudibilă.

El m-a privit cu ochi larg deschiși, iar eu am simțit cum teama mă încolțea. Cu un zâmbet forțat, am ocolit mașina care ne aștepta în fața casei, intrând înăuntru și i-am aruncat o ultimă privire lui Riley înainte ca mașina să pornească pe aleea slab luminată.

Regretul m-a lovit ca un trăsnet în miezul nopții. Am realizat că am făcut greșeala de a urma un drum întunecat, iar acum plăteam prețul pentru alegerile mele. Și în ziua de astăzi, acest regret mă bântuie și știu că trebuie să pun într-un final capăt acestui război intern care se ține între mintea mea și inimă. Trebuie să fac ceea ce este corect, chiar dacă acest lucru înseamnă să mă lupt cu propriile mele demoni și să accept consecințele alegerilor mele.