Marioneta cu nouă vieți << ÎN PAUZĂ >>

Capitolul IV: Marioneta păpușarului

        Era acolo, chiar acolo, o simțea, era aproape, foarte aproape, scormonea cu ghearele-i otrăvite. Era întunericul pur, de nesuportat, ce își înfigea rădăcinile tot mai adânc, distrugând totul. Încerca să sfâșie fiecare ungher din mintea ei pentru a reuși să găsească amintirile pe care le dorea.

       — Încetează! plânse Marana. Încetează, încetează, încetează! dar glasul i se frânse, lăsând cuvintele să se scufunde în durere.

       Voia să țipe, să o înlăture din capul ei, din corpul ei, din sufletul ei. Nu putea face altceva decât să se zvârcolească pe podea din cauza senzației înfiorătoare. Venele de la gât i se umflară în efortul de a se mişca. Era țintuită la pământ parcă de o mână invizibilă ce o apăsa pe piept. Putea doar să-și prindă părul întunecat în mâini și să tragă, ca și cum așa ar fi reușit să o izgonească.

       Era neputincioasă în fața unei entități străvechi. Nimeni nu o avertizase de așa ceva, iar acum suporta consecințele propriei naivități. Ar fi trebuit să aibă grijă, să nu o fi lăsat pe mama ei să plece și să fi ascultat de ea, să fugă când avusese ocazia, să... să... Ugh!

       Acum era prea târziu...

       Locul unde ajunsese Ha-Eed era o bibliotecă care semăna cu un labirint nesfârșit. Erau foarte multe rafturi și dulapuri, care gemeau încărcate de pergamente. Toate erau rulate și puse una peste alta, iar cele mai prăfuite se aflau prin colturile cele mai îndepărtate și întunecate. În rest nu se mai distingea nimic, nici tavan, nici pereți, nici podea – era doar negru și acele foi gălbejite.

       Zâmbi, arătându-şi dinții strălucitori și canini care erau mult mai ascuțiți.

       Înhăță un pergament și astfel alunecă în cea mai recentă amintire cu Venge: el încercând să o distrugă pe Marana doar pentru că nu adusese inima unei fetițe. Era de parcă se teleportase acolo, privind totul din umbre. Era ciudat, simțea întocmai emoțiile pe care le avusese atunci: teroare, adrenalină și instinctul de supraviețuire întins la maxim.

       Mârâi cu dezgust, iar imaginile începură să tremure. Totul dispăru la fel de brusc și de repede precum apăruse, sfâșiindu-se bucată cu bucată, de parcă cineva făcea ferfeniță o foaie de hârtie. Ba chiar, când reveni în bibliotecă, mici particule din pergament cădeau pe pământ ca fulgii de zăpadă.

       O amintire de-a Maranei se făcuse scrum. Pentru totdeauna.

       Luă altul, pe care atunci când îl deschise, fu absorbită din nou într-o amintire. Una în care Marana tocmai scăpase din mâini un bolovan plin de sânge proaspăt, ca și când atunci își dăduse seama ce făcuse. Pe pământ se afla un bătrân căruia i se spulberase capul într-o ploaie de roşu. Ce mai rămăsese din fața lui era doar o bucată de carne umflată. Fostul samurai pe care îl ucisese nu avusese un sfârșit vrednic pentru cineva cu un statut ca al lui.

       Începu să bată cu piciorul în pământ, loviturile având un ecou profund, ca bătăile de inimă. Nu o încântă ce găsise, așa că se avântă printre amintiri, sărind cu un mârâit dintr-una în alta când nu găsea ce dorea.

       Marana fu trasă odată cu ea într-o învălmășeală de amintiri, imagini și emoții care se amestecau într-o ceață de culori și umbre. De abia reușea să dezlușească ceva printre ele: o zări pe Ishida care o vindeca când avusese corpul plin de răni și vânătăi. Apoi prima dată când culesese fructe de pădure și se hotărâse că nu avea să mai mănânce niciodată carne umană sau de oni. Sau condamnarea la moarte de către Venge și cum Usana avusese curajul să tragă de el ca să îl implore să o lase în pace. Când o salvase mama ei cum numai Usana știa, însă astfel se alesese cu o bătaie soră cu moartea drept pedeapsă.