Incursiune în propria ființă

Cine sunt...?!

Stăteam tolănită în pat, cu picioarele cocoțate pe perete, ca de obicei. Și raționam.
"Hmm...Există multe întrebări existențiale, ce nu-şi prea găsesc răspuns: cine e creat Universul, cum se va sfârși lumea, de ce există oamenii, cum se reproduc sirenele (nu mă judecați, asta e o întrebare ce îmi bântuie intelectul dubios de pe la vreo doişpe ani, când am văzut filmul animat "Mica sirenă"), cine sunt...".Stai, stai, stai. Stai.
Am țintuit pânza de păianjen ce trona într-unul din colțurile camerei, adăpostind arahnida înfometată.
"Încă nu știu cine sunt?!"
Am ajuns, stupefiată, la concluzia că așa era. Eu chiar nu știam cine sunt.
Adică...Pe bune, acum. Să nu știi cum fac sirenele copii...Mda,asta chiar nu își are răspuns, dar să nu știi cine ești e grav.
Așa că am hotărât ca, în după-amiaza respectivă, să ignor solicitările preaiubitei mele mame de a strânge hainele de pe uscător și să încerc (repet, să încerc) să îmi răspund la întrebarea întrebătoare:
Cine sunt...?
Și m-am repezit în baie, unde, instantaneu, am dat cu ochii de ... mine.
Oglinda, diabolica și prea onesta oglindă...Mă arăta exact așa cum sunt. Banală. Ca toate celelalte. Pentru că oglinda nu mă poate diseca, nu îmi poate arăta ce sunt pe interior. Ea îmi arată doar ce văd ceilalți.
Am ieșit dezamăgită din baie, oftând.
M-am întors la peretele meu, escaladându-l cu picioarele.
Și mi-am pus, din nou, rotițele în mișcare.
Trăiesc de EXACT cincisprezece ani și zece luni. Da. Azi, șaptesprezece iunie. Zi normală. Peste două luni, șaptesprezece august. Se împlinesc șaisprezece ani de când respir aerul acestei lumi, și eu încă nu știu cine sunt.
Am încercat să mă definesc ca individ în societatea din care fac parte.
Am fost o grămadă de euri.
Am fost fata-de-şcoală-primară-ce-era-în-cârdăşie-cu-gloata-populară.
Am fost cea-de-clasa-a-cincea-foarte-nebună-şi-gălăgioasă.
Am fost cea-retrasă-în-cărțile-şi-poeziile-ei-fără-viață-socială.
Am fost tocilara-ciudata-clasei.
Am fost boboaca-obsedată-de-şcoală-fără-prieteni-cea-care-purta-permanent-blugi-largi-şi-veşnicul-pulover-roşu.
Am fost cea-care-are-fobie-de-profesori.
...Și sunt Eu. Da, sunt Eu.
Eu-cea-sociabilă-încă-cu-cele-mai-bune-note-dar-şi-cu-viață-socială-cât-de-cât.
Eu-cea-mulțumită-de-ceea-ce-a-reuşit-să-devină.
Eu-cea-care-nu-se-teme-să-îşi-spună-opinia-oricât-de-cretină-ar-fi-ea.
Cea care iese din tipar. Sau măcar încearcă.

Sunt conștientă că poate mă voi schimba în continuare, dar sunt optimistă. Îmi place să cred că voi evolua, nu voi involua.
Îmi place să cred că o voi îmbunătăți pe Eu-de-acum, și voi reuși să ajung într-un punct în care să spun, împăcată: Da. Asta sunt. Și sunt mândră pe deplin de mine.
Pentru că, fie că vreau, fie că nu, încă mai am complexe legate de propriul eu.
Sunt o persoană instabilă, gândesc prea mult, privesc lucrurile mai în profunzime decât ar fi nevoie, ceea ce nu e plăcut întotdeauna.
Mereu voi putea fi mai bună. Mereu voi avea idealuri foarte înalte, aparent, de neatins. Și mereu îmi voi dovedi mie că pot atinge orice ideal, dacă vreau.
Nu știu ce îmi rezervă viața. Nu știu dacă voi rămâne așa, sau mă voi schimba. Voi vedea, nu mă grăbesc. Îmi place să fac lucrurile încet.
Dar, cert e că sunt mulțumită de ce am realizat până acum.
Și, până la urmă, cred că ăsta e secretul fericirii în viață: să fii mulțumit de tine, chiar dacă ești un ingrat. Să fii cum vrei tu. Să îți impui propriile reguli, pe care, ulterior, să nu le respecți. Să înveți din propriile greșeli, pe care, ulterior, să le regreți. Să îți construiești propriile amintiri, pe care, ulterior, să le savurezi. Să fii propriul tu, pe care, ulterior, să îl regreți.