Mystery in the Mansion

Capitolul II

Ea, femeia ce niciodată nu-i pronunțam numele, despre care nu vorbeam și niciodată nu răspundeam la întrebările puse, referitoare la ea. Am cunoscut o cu trei ani în urmă, era o tânără studentă la psihologie, ma salvat de multe ori când eram pe punctul să cedez, mai târziu ea a devenit psihologul meu. Împreună lucram în a consilia familia decedaților dar și familia pacienților grav bolnavi, ce nu mai puteau să îl vadă pe acel bolnav niciodată. Avea ochii albaștri, acel albastru ce numai marea îl are, ce în adâncurile ei ascunde atât de multe secrete ce le păstrează cu sfințenie în tăcere, dar niciodată nu poți a o descoperi în totalitate, ascunzând atât de multe lucruri. M-am pierdut de atât de multe ori încercând a o descoperi în totalitate... Era tăcută, zâmbea mereu, îmi amintesc și acum acel zâmbet ce avea puterea să te liniștească, să îți ofere încredere....te vindeca simpla ei prezență. Ne creaserăm împreună tabieturi ce le respectam cu sfințenie, îi plăcea atât de mult să danseze desculță în jurul lacului, iar eu de fiecare dată stăteam și o admiram, parcă fermecat de ea....lacul se afla în aproprierea pădurii, pădure ce ascundea moșia familiei mele, bunicul o deținea, a ținut morțiș să o treacă pe numele meu. De când eram copil îl auzeam spunând că liniștea nu o voi găsi niciodată într-un loc ca acela și niciodată nu va fi a mea cu adevărat. Cei drept niciodată nu am dat importanță, până acum un an, când în una dintre zilele libere ce le aveam, am mers acolo și m-am apucat să fac curat în pivniță, într-un colț al acelei pivnițe se afla o micuță ușa ce doar un copil putea trece cu lejeritate, am deschis o acolo se afla o cameră întunecată, pe lângă pânzele de păianjeni ce formase parcă un scut în fața acelei uși de partea cealaltă a ei se aflau multe cufere vechi iar pe unul dintre puținele rafturi ale unui dulap parcă scos dintr o altă epocă, se afla o cutie , am deschiso, erau multe poze cu bunicul meu de când era tânăr, printre ele era și o poză alb negru de când bunicul meu fusese în război, dar în spatele lui și al tuturor bărbaților ce pe chipul lor se întipărise groaza, frica, apărea Ea. Erau aceiași ochii, același zâmbet, aceeași rochie ce o purta atunci când o întâlnisem prima dată. Eram atât de confuz, încercam să caut un răspuns, din impuls am dat jos tot ce era în cutie...erau poze cu străbunicii mei, chiar și cu mine de când eram mic. Deși toată familia mea apărea în pozele acelea, mama lipsea, nu era în nici o poză, prin toate acelea se afla un arbore genealogic în care eu nu apăream, iar bunicul meu era trecut sub un alt nume. Toate astea mă înebuneau, pe patul de moarte bunicul a arătat cu degetul cu ultimile sale puteri, înspre camera ce ascundea biroul său, unde nimeni nu avea voie a intra acolo. La maturitate țin bine minte cum el mi-a spus pe un ton poruncitor a îl urma, da așa este, ma dus în acea cameră, în biroul său, era o cameră întunecată, cu mobilier atât de vechi. Îmi spusese că nu am voie să ating nimic, pe lângă multele săbii și puști ce îmi spusese mândru că erau moștenire de familie, în vitrină se afla o cutie și multe alte obiecte ce le purtase sau le avea din războiul la care participase când avea doar 18 ani.... Eram convins că vroia să deschid acea cutie.

După ce am văzut toate acele poze, am fugit direct în biroul bunicului meu, am luat cutia și am deschiso, era o cheie atât de veche încât sunt convins că o astfel de cheie nu se mai fabrica....... După minutele bune în care am stat parcă hipnotizat la vederea cheii, mi-am revenit și am început să mă îndrept către podul mare, ce niciodată bunicul nu ma lăsat să urc acolo, îl ținea mereu închis. Podul se afla în partea mai puțin folosita a conacului. Tot acolo se afla și camera bunicii mele, ce bunicul o ținea mereu închisă, de când ea a murit, a murit foarte tânără, la scurt timp după ce la născut pe tata, cel puțin asa mi se spusese, tata nu a vrut sa vorbească nici o data despre mama lui ce doar din poze o știa dar de altfel și asta era una dintre acele informații date parcă unui copil mic, ce părintele vrea să scape de gura lui evitând parcă adevărul. Dar îmi aduc aminte că bunicul ii spunea foarte multe lucruri despre mama lui și aveau momente când vorbeau foarte des despre asta. Cum acea curiozitate de a vedea măcar puțin din acea cameră ce era parcă prinsă între două lumi, mă duceam pe ascuns și mă uitam prin gaura cheii și da cum mă așteptam era mobilier foarte vechi, diferit de cel din restul conacului. Țin minte vag ceea ce am putut vedea, dar știu sigur că deasupra șemineului se afla un tablou de mari dimensiuni ce părea a fi acoperit cu un cearceaf alb. Auzeam des de fiecare data când ma apropiam de acea zona a conacului cum o voce de femeie, cânta un cântec de leagăn, de fiecare dată când îi spuneam bunicului meu despre asta, se lăsa o liniște și dădea din umeri. M-am dus spre acel pod, curios dacă voi mai simți frică, dacă voi mai auzi acel cântec de leagăn, era o liniște de mormânt, am urcat scările și am deschis ușa podului, într-adevar era un pod așa de mare, cu foarte mult mobilier, cu multe tablouri frumos aranjate pe mărimi, cu veselă pusă în cufere și nelipsitele broderii alături de frumosul gramofon. Erau atât de multe arme de tot felul ascunse în cuferele în care părea a fi decât o zestre banală dar care arăta bunăstarea și bogăția familiei fetei...În spatele tuturor acestor multe lucruri parcă așezate strategic în acel fel, se afla o bibliotecă, erau atât de multe cărți, deși toate erau scrise în diferite limbi vechi, cum ar fi cea burgundă, greaca bizantină, greaca veche.,toate astea mă făceau să fiu și mai curios, punându mi multe semne de întrebare, știind bine că nu știam ca bunicul sau cineva din familie să cunoască aceste limbi antice dispărute. Am început să caut printre toate cărțile răsfoindu le pe cele care îmi atrăgeau atenția, până am ajuns la raftul de sus, unde se afla printre cărți un caiet destul de gros, ce repede l-am luat în mână și am început să îl răsfoiesc. Când am deschis pe prima pagină apărea numele Anne- 1533, dând pagină cu pagină, m-am așezat pe unul dintre fotolile aflate acolo și am început să citesc, era chiar și o pictură cu moșia familiei mele, sau așa știam eu. Vrând să apropii mai mult caietul pentru a studia pictura ce era făcută pe coperta acestuia, a căzut o poză am ridicat o de jos, pe spatele ei scria Anne- 1536, 19 mai. Era ziua când bunica mea decedase, dar și ziua mamei de naștere, am întors poza era chipul mamei mele, mâinile au început să îmi tremure, nu înțelegeam ce căuta mama în acea poză, de ce scria pe spatele pozei mamei toate astea. Asta ma făcut și mai curios, începând să răsfoiesc caietul, parcă căutând un raspuns, am ajuns să aflu doar că era jurnalul acestei fete pe nume Anne Howard, iar poza era făcută în ziua când ea decedase. Ceea ce mă intriga și mai tare era faptul că în jurnalul ei erau scrise informații despre tot ce se întâmplase după decesul acesteia.

Era același scris frumos de la dreapta la stânga, iar în colțul fiecărei pagini era scrisă data, anul și luna când fusese scris tot ce se afla pe fiecare pagină a caietului, dar eram atât de derutat cum putea tocmai Ea să apară în toate acele poze, retrăiam toate acele momente în care o aduceam aici și îmi spunea că se simte ca acasă, când prefera să ne petrecem vacanțele în nici un alt loc decât aici..chiar și atunci când îmi povestea despre casa ei din copilărie, mi se părea că semăna foarte bine, locul descris cu conacul bunicului meu. Încercam să fac o legătură, să leg toate informațiile aflate, încercam defapt să aflu de ce acea fată și mama semănau așa de bine, defapt mă gândeam la posibilitatea de a fi aceeași persoană, strecurându se în mintea mea ideea de a găsi o poză cu bunica mea, vrând să verific dacă nu cumva era același portret. Era o nebunie, simțeam cum o luam razna, era femeia pe care o iubisem atât de mult... am lăsat tot ce aveam în mână și am alergat spre ieșirea podului, luând cheia în mâna stângă, fără nici o ezitare mi am dat seama că trebuie să intru în camera bunicii mele pentru a mă uita la tabloul acela mare, eram sigur că trebuia să fie portretul bunicii..defapt portretul Ei. coborând din pod, am alergat spre cele două ușii impunătoare, le am deschis deșii îmi țineam respirația, ochii mei erau fixați pe acea pictură, neobservând nimic altceva în jurul meu. Am dat acea pânză albă ce la început părea a fi un cearceaf și am văzut portretul ei, era conacul. Era toată copilăria mea, era răspunsul ce nici un psiholog sau psihiatru nu l-au putut scoate de la mine, oricât ar fi lucrat cu mine, toate astea într-un singur portret, da, era bunica mea, mama mea și da, Ea, Anne.

Așa este, moșia ce o credeam a fi a familiei mele, defapt nu fusese din tot deauna, ci aparținuse familiei fetei, al cărui spirit nu plecase niciodată de aici, ce cu disperare se reîncarnase de atâtea ori, doar pentru a se naște și a muri acolo unde își îngropase familia unul câte unul pe rând. În aceste momente mă simțeam ca un adevărat nebun, voiam să mă duc în cimitirul vechii familii ce se afla la 800 de metri de conac, ca să sap, să dezgrop rămășițele tuturor, în special al acestei femei. Cimitirul era chiar lângă o biserică mică din lemn, aparținuse satului dispărut, dar astăzi dovada existenței acestui sat mai era decât conacul. Biserica, cimitirul și ruinele din piatră a câtorva case ce desenau fostele moșii a nobilimii.

Am decis să plec de acolo, am închis toate ferestrele și ușile, parcă încercând să închid acea descoperire, acel secret, acea oroare o dată cu încăperile goale, o dată cu casa și moșia toată. Am plecat acasă, multe nopți la rând nu am putut să dorm, da eram șocat, nu știam dacă eu îmi creasem această poveste, ce mintea mea o născocise în alinarea singurătăți ce o simțeam, sau în căutarea acelui răspuns referitor la originea familiei mele, a morții subtile a mamei și bunicii mele. Zilele treceau iar mersul la morgă îmi întărea convingerea că este posibil orice, iar viața pe pământ este labirintul în care mulțimea strigă sperând să găsească drumul care nu duce spre marea ce îneacă suflete.

Acel chip angelic, fără pic de nevinovăție mă bântuia, acum nu doar sufletul ci parcă pusese stăpânire pe somnul meu, iar când reușeam să adorm visam cum alergam pe coridorul conacului. Deschideam larg cele două uși, iar în fața mea apărea Ea stând chiar lângă tablou, asta mă făcea să cad la în genunchi, îngenuncheam în fața femeilor pe care le iubisem așa mult.