Dușmani, frați sau mai mult de atât?

Cap 1.

-Elevul Yunato Akara este rugat de urgent să se prezinte în cancelearea liceului.

Tresar din bancă când imi aud numele strigat pe interfonul care răsună în toată clădirea. Grăbesc pasul spre cancelarie, în câteva secunde ajung în pragul uși găfând zgomotos, ce să întâmplat, întreb?

-Akara, știm că această veste nu îți va face bine, te rog să așezi un loc și să bei o gură de apă.

Directorul se așejase pe scaunul din dreapta mea, mă privește cu o privire tristă apoi își pune mâna grea pe spatele meu mâgâindu-mă ușor.

-Nici pentru noi nu este ușor, mama ta era ca o rază de lumină pentru noi, dar din păcate raza sa stins.

-Ce? Un val de sentimente pune stăpânire pe mine, mama nu avea cum să stângă, chiar dopturul spunea că este pe zi ce trece tot mai bine, lacrimile încep să-mi curgă nestăpânit pe față.

Directorul mă cuprinse într-o îmbrățișare stau așa câteva secunde, mintea mea nu putea acepta această veste, nu putea fi adevărat, nu avea cum să fie adevărat.
Vreau să o văd. Suspin printre lacrimi cu glasul trămurat.

Directorul sa oferit să mă ducă cu mașina sa la spital , era coleg și prieten cu mama de mult timp, părerea de rău și mila cu care mă privea îmi lasă in continui un sentiment de gol în stomac ce mă străpunge pe dinăuntru. Spitalul, nu este departe, am ajuns la ușă și am fugit pe holurile spitalului. Apăs mânerul clanței sperând cu toată inima că ce tocmai aflasem era o falsă, strâng ochii puternic și dau buzna inăuntru. Îmaginea mamei mele blânde își făcu prezența avea buzele rozalie,iar, ochii săi albeștri, fața ei fină și puțin palidă, pistruii micuți ce-i avea pe obraji și nas, pletele sale blonde, totul strălucind în razele asfințituli, ca de obicei așteptându-mă să o vizitez. Din adcâncul sufletului mă bucuram că încă era acolo, așteptându-mă.

Văd cum ușor, ușor, totul se transformă în mii de bucăți de oglindă, cum totul pică la pământ și se distruge. În fața mea se afla mama, acoperită de un șarsaf alb.
Cad în ghenungi lângă patul său, cu lacrimi în ochii și o durere nedescrisă în suflet îmi mișc degetele asupra cearceafului adunându-mi toată puterea rămasă încep să dau centimetru cu centimetru așternutul alb ce zecea peste chipul mamei. De îndată ce îi zăresc fața palidă, fără pic de culoare în ea , ceva sa stins în mine, deși o strig, o strig să nu mă lase singur, o zgudui dar nimic, îmi repet că doar doarme și încercăm din săsputeri să o fac să se trezească, dar fără succes. Un doctor se apropie de mine imi dau seama după greutatea mâini sale lasate pe umărul meu.

-Tinere Akara, mama dumneazoastră a avut din păcate ieri seară un atac de corp și cu părere de rău nu am mai putut să o salvăm aceasta mi-a lăsat această cutie pentru fiul său.

Mâinile mele trămurau in timp ce se indreptau spre cutia din mâinile doptorului.
Am strâns in brațe cutia, iar mirosul mamei mă invălui. Mă simțeam de parcă tocmai ce m-a luat la sânul ei și i-am putut simți căldura corpului deși ea zăcea in așternuturile albe a patului de lângă mine. Inchid ochii, iar când îi deschid nu mai mă aflam in sptalul acela, mama era in fața mea, avea niște aripi mari, strălucitoare și albe. Aceasta mă luase din nou in brațele sale, vocea sa blândă îmi soptește la ureche

'' Eu a trebuit să plec, îmi pare rău că a fost prea repede și că nu voi apuca să îți fiu alături in cele mai importante momente ale vieți. Când va veni momentul schimbări să nu te panichezi sau să te speri, vei fi in brațele celui ce te va iubi pentru totdeauna. Ultima mea dorință este ca tu să citești scrosoare lăstă in cutie și să incepi să locuiești cu tatăl tău, nu vreau ca tu să fi singur, este timpul să aflii adevărul, mami va fi in ceruri și se va uita la tine, te iubesc și mereu te voi iubi mereu dragul meu Aka. "