Urăsc oglinda...Ea imi arată pielea mea palidă , plină de cicatrici , rănită , lovită...
Mereu mă opresc in faţa ei. Vreau să imi văd faţa umedă de la atâta plâns , ochii mei lipsiţi de strălucire şi buzele uscate .
Acum doar stau , aştept să treacă această durere insuportabilă , aştept să mor...
Este vară si totuşi soarele lipseşte.Imi e frig şi totusi nu incerc să mă incălzesc , pentru că stiu că in interior e mereu rece şi nimeni nu mă incalzea . Doar de o îmbrăţişare am nevoie. Şi totuşi nu e nimeni când am nevoie.
Ies din casă alene, cu ochii întredeschişi , uşor cocoşată ,cu privirea lăsată. Uram să mă plimb , dar am devenit o marionetă ce pur şi simplu ascultă comenzile păpuşarilor.
Mereu merg repede , fară să privesc oamenii , fară să le văd măştile .
Ajung in acelaşi loc plictisitor: într-un parc . Mă aşez pe o bancă şi scriu. Scriu toate dezamăgirile , lucrurile ce mă intristează , ce mă doare , ce mă omoară şi ce mă ţine inca in viată: laşitatea.
Dar oricât aş scrie , cicatricile de pe corpul meu rămân . Toate tăieturile au povestea lor.
După ore petrecute alături de singurătate mă intorc inapoi. Seara mereu ies cu nişte prieteni din copilărie. Nu imi place. Mereu mă simt incomod , mă simt stingheră. Sufletul parăseşte corpul ,iar in urmă rămâne doar un trup ce poartă mască.
Privesc cerul des atunci . Norii intunecati si aerul uşor umed imi dă o senzatie de nelinişte. Vântul imi atinge pielea şi imi inţeapă ochii. Imi place.
Se intunecă , mă plimb singură. Privesc stelele.Doar inchid ochii si visez la viata perfectă sau doar la o viată linistita. Nu mai vreau certuri cu părintii , nu mai vreau atâta durere . Trupul meu mic nu poate suporta atât sau poate suntem suflete bătrâne in corpuri tinere.
Toată noaptea plâng. Mă descarc. Lovesc tot . Mă zgârii . Incerc să mă sufoc.
Singurul lucru care mă ţine in viaţă este laşitatea..
