Nu am renunţat la speranţă...speranţa a renunţat la mine.
Am milioane de întrebări, dar nici un răspuns.
Nu mă tai pentru că vreau atenţie. Mă tai pentru că doare . Aşa imi ţin mintea ocupată de la probleme.
Ştiu că sunt mulţi in situaţia mea şi ii respect, pentru faptul că ei văd lumea cum e defapt: crudă, dureroasă, plictisitoare.
Din tristeţe am dat in sadism. Acum e rândul meu să mă distrez. Mă bucură faptul că toţi cei ce m-au rănit suferă, pentru că merită,dar şi eu merit.
Până la urmă sunt o persoană oribilă, nu? :}
