Ultimul tren

4

Dimineața si-a făcut aparenta foarte repede nici nu prea m-am odihnit, aseară m-am gândit la Vivienne, mi-e dor de ea dar mai mult ca sigur este intr-un loc mult mai bun,  Adeline și Beatrice nu sunt în pat asa ca ma ridic și eu repede. Ma schimb , cobor în curte și le zăresc.

-Hei fetelor!

-Bună. Răspund amândouă

-Ce faceți?

-Nu se vede? Spune Adel rece

-Vad ca vorbiți, dar ce ce aveți de răspundeți asa?

-Nu știu Aisha, poate ca și alti oameni au zile proaste sau nu ai chef de nimeni. Spune Adel indiferenta

-Pai atunci dacă vreți va las. Nimeni nu spune nimic si plec.

Oare ce le-am făcut? S-au supărat ca nu le-am dat raportul ieri sau ce fac la fiecare pas? Pana la urma eu nu sunt legate de ele nici ele de mine.

Astăzi ar trebui sa ma vad cu Carter, dar mi-e frica sa mai ies, nu știu ca sa fac. Simt ca cedez ușor. Și dacă ies ce sa-mi spuna cum a plecat el și ce-a făcut. Chiar nu ma mai interesează, dar gata ma duc,aseară am ieșit la ora 17:00 deci mai am timp.

Stau cu gândurile mele dar sunt trezita de ușa trântită de Beatrice.

-Hei, ce s-a întâmplat cu voi? Am făcut ceva gresit?

-Uite Aisha, Adeline s-a supărat pe tine pentru ca în ultimele zile nu prea mai vorbești cu noi sau ne bagi in seama și se tot îngrijorează. Atât.

-Ah, îmi pare rău dar nu mai am putere deloc, nu știu ce sa zic, pentru ca dacă as zice ceva mai mult ca sigur ar fi greșit.

-Tu nu trebuie sa dai socoteala la nimeni, toți avem zile proaste, mai bine te-ai duce su i-ai explica și ei!

-Ai dreptate, crede ca o evit. Și o trag intr-o îmbrățișare strânsă.

-Ma duc!

-Du-te!

Ies din camera și măresc pasul, o caut cu privirea peste tot, dar ea sta jos lângă un pom, ma duc în viteza la ea.

-Aici erai. Spun gâfâind

-Adeline vreau sa vorbim!

-Eu nu.

-Ba da ști și tu ca vrei.

-În fine, ce este!

-Uite îmi pare rău că te-am evitat în zilele asta am fost cu capul în nori, am avut gânduri peste alte gânduri, ma stresez cu munca, nu găsesc nimic, înțelegi?

Nu spune nimic dar în a doua secunda, e direct în bratele mele.

-Eu nu am fost niciodată supărată pe tine.

-Atunci?

-Nu știu ce m-a apucat, am crezut ca nu mai vrei sa fi prietena mea.

-Adeline am crezut ca te-ai maturizat.

-Da știu suna copilăresc, dar...

-Înțeleg. Gata mai ești supărată?

-N-am fost supărată, cred ca am vrut mai mult atenție. Spune ea și începem sa radem.

-Eu ma duc în camera vi și tu?

-Da, hai.

Când am intrat m-am uitat la ceas și am văzut ca mai am juma' de ora asa ca încep sa ma pregătesc, trebuie sa inventez o minciuna bunicica nu vreau sa le spun fetelor știu poate, nu este corect fata de ele dar.... nu pot sa le spun.

Iau repede un tricou negru, o pereche de pantaloni tot negri îmi si un hanorac alb lung, iar parul mi-l pieptan si-l las pe spate.

-Dar unde pleci la ora asta? Întreba Bea.

-Ma duc la un restaurant ca ospătărița, azi e prima zi vreau sa vad cum este.

-Restaurant? Întreabă Adel

-Da e un restaurant micuț, oricum zona nu este foarte populata.

-Bine, dar ai grija la directoare si îngrijitoare. Le spunem noi ce trebuie dacă întreabă.

-Va mulțumesc enorm de mult! Și plec ma doare ca le mint dar nu simt sa le spun chiar asta

Fug, fug și iar fug pana îl zăresc pe Carter. Nu știu de ce dar când îl vad ma liniștesc.