Vaiana pov.
Mama: Vaiana! Scumpo, poți să cobori puțin? O aud pe mama strigându-mă.
Vaiana: Vin, mamă!
Îmi las jurnalul roz plin de abțibilduri pe pat și ies din cameră începând să cobor scările grăbită.
O găsesc în sufragerie împreună cu tata. Erau amândoi serioși, deci nu e de bine.
Înghit in sec și mă așez pe canapea lângă tata.
Vaiana: Ce s-a întâmplat? Întreb nesigură.
Părinții mei oftează.
Tata: Știi că nu o ducem bine financiar..și am găsit niște posturi ca agenți imobiliari in străinătate. Începe tata.
Mama: Ideea e că acest job ne obligă să părăsim Coreea pentru o perioadă de timp. Până o să reușim să ne deschidem noi o firma, aici în țară. Continuă mama, după care o întrerup eu:
Vaiana: Și ce e rău în asta? Abia așteptam să aud că plecam! Exclam fericită ridicându-mă in picioare și începând să țopăi. Când pornim?
Mama își lăsă privirea în pământ.
Tata își dă jos ochelarii și își schimbă poziția pe canapea.
Tata: Nu poți veni cu noi, scumpo.
Îmi cade fața. Cum adică? Nu se poate sa am eu ghinionul acesta!
Tata: Abia ai inceput liceul. Nu-l poți lăsa baltă. Trebuie să rămâi să-ți continui studiile, ca mai apoi sa dai la o facultate.
Mă apucă panica.
Vaiana: Dar pot sa mă transfer acolo la școală. Și nu o sa fim nevoiți să ne mai întoarcem aici. Oricum nu mai avem nici la ce și nici la cine. Eu nu am prieteni, nici bunici, rudele toate sunt împrăștiate...nu mai avem pentru ce sa stăm aici. Spun repede apoi sunt nevoita sa mă opresc din cauza nodului ce mi se formase in gat. Înghit și continui. Va rog, nu mă lăsați aici.
De data asta, lacrimile au început să mi se strângă în colțul ochilor.
Mama: Scumpo, o să-ți fie mai bine aici. Spune mama blând, însă vocea ei era încărcată de emoții.
Vaiana: Și eu ce-o să fac de una singura aici?
Tata: Nu vei fi singură. Nu-ți face griji pentru asta.
Îmi șterg lacrimile apoi ii privesc nedumerită.
Vaiana: Ce vrei sa spui?
Tata: Vorbeam într-o zi cu niste prieteni de familie și le-am spus cu ce ne confruntăm. Le-am spus că nu te putem lua cu noi, iar ei s-au oferit să aibă grijă de tine până ne întoarcem. Spune încercând să zâmbească.
Vaiana: Poftim? De ce ar face cineva asta? Și ce prieteni?
Tata: Sunt niste prieteni mai vechi. Dar vor sa ne ajute.
Oftez. Nu am nicio șansă să-i conving. Îmi las privirea în pământ și încep să mă joc cu degetele.
Vaiana: Când o să plecați?
Mama: Peste doua zile. După ce te vei muta la ei.
Vaiana: Atât de repede? Întreb uimită.
Mama: Da. Așa o să putem incepe munca de luni.
Oftez din nou. Mă ridic și le spun că merg să-mi fac bagajele. Când intru in camera mea și închid ușa, dau frâu liber lacrimilor. Cum naiba o să mă descurc fara ei? Cum sa nu-i mai vad pentru luni bune? Cum o sa fac față dorului?
Doamne, nu se poate mai rău de atât.
Privesc ceasul de pe perete. 21:45.
Îmi scot valiza de sub pat și încep să-mi pun din haine in ea. Îmi pun ursulețul de pluș, fara de care nu pot sa dorm, apoi iau și jurnalul de pe pat. Nu mă judecați, oi fi având eu aproape 17 ani, dar nu plec nicăieri fără aceste două lucruri.
Îmi pun si laptopul și niște lucruri ce mai am prin sertarele de la birou și de care o să am nevoie apoi îmi pregătesc o cutie in care mâine o să-mi pun cărțile. Acum nu mai eram in stare de nimic.
Mă arunc în pat și incerc sa adorm, însă până pe la 3 nu reușesc să închid ochii.
Alarma sună neîncetat la 7, anunțându-mă că e timpul să mă trezesc. Mă ridic amețită din pat și îmi târăsc picioarele fara vreun chef de viață la baie. Mă spăl pe dinți și pe față apoi îmi privesc pentru câteva momente reflexia. Ochii roșii, cearcăne cat marele zid chinezesc și palidă ca gresia pe care stau. Absolut grozav. Oftez, și după ce mă pieptăn îmi prind parul într-un mod dezordonat la ceafă.
