Am fost Zei - Cartea Vampirilor

36. Pactul din regalitate

A dat din cap îngândurat.

A expirat adânc, ca punând punct în mintea sa la ultima idee.

-Voi începe eu, mi-a spus, pentru că dacă nu o fac acum, nu o voi mai face niciodată.

Avea un ton solemn atunci. Părea vizibil îngrijorat. Era ceva ce îl rosese pe dinăuntru. Simțeam asta de ceva timp. Toate dățile când încercase să mă închidă undeva departe, unde nu ne-am mai fi întâlnit. Toate dățile în care nu m-a mai putut închide, așa că s-a închis pe sine. Toate micile gesturi și marile răbufniri. Toate astea nu erau proprii lui Zagreus pe care-l cunoscusem eu.

Am dat din cap afirmativ.

-Ai fost...

A făcut o pauză.

-Ești. Ești o femeie foarte frumoasă. Asta mi-am spus prima dată. Am concluzionat că era doar asta. Ai devenit aproape imediat o provocare, ca un trofeu rar, pentru care trebuia să depun efort pentru a-l captura. Am decis că asta era de fapt.

Și-a ridicat privirea spre mine.

-Erai o pradă greu de vânat, iar asta mi-a activat instinctele de prădător. Noi, ca rasă, știi că suntem prădători, nu-i așa?

Unde voia să ajungă cu asta?

Am dat din din cap afirmativ.

A dat din cap îngândurat.

-Te-am supus atunci. Atunci când m-am folosit de dreptul pe care-l am prin sânge, acel drept imoral și josnic de a-ți frânge voința.

Privea îngândurat în vid, ca rememorând toate cele întâmplate în acea noapte.

-Asta nu m-a făcut să mă simt mai bine. Dimpotrivă. Nu m-am mai simțit atât de mizerabil în viața mea și, Heaven, și-a ridicat privirea spre mine, am făcut foarte multe lucruri mizerabile în viața asta. Nu sunt genul de persoană pe care să o mustre conștiința.

A dat din cap negativ.

-Nu cred că am avut niciodată una.

Orice se întâmplase cu el, parcă îl secase de puteri. Era ceva ce-l speria, dar ce-și dorea să aibă. Vedeam în ochii lui o sclipire aparte, ca devenind din ce în ce mai nerăbdător să ajungă la concluzie.

Și-a dres glasul.

-Am fost animat atunci când am știut că nu mai ești în palat. Heaven, Heaven, Heaven...

Și-a închis ochii, făcând o pauză scurtă, ca încercând să găsească cuvintele perfecte pentru a-și exprima gândurile.

-Mi-am dorit asta. Mi-am dorit să faci ceva care să te incrimineze de cele mai odioase lucruri. Voiam să îmi dovedești că ești o impostoare. Voiam să văd că ești una dintre ei, prin ochii tăi și voiam să aud asta prin urechile tale.

A zâmbit amar.

-Nu s-a întâmplat asta. Am privit neputincios cum pui cap la cap o conspirație pe care nici măcar nu o văzusem venind. Am privit fără să pot face nimic cum ai arătat cu degetul persoana care mă trădase și ai dispărut înainte să-ți poți culege roadele muncii, scuzele mele.

Și-a desfăcut brațele și s-a întins după ceașca sa de ceai. A sorbit. A așezat-o la loc.

-Atunci...nu a mai fost instinctul animalic de procreere. Nu a mai fost instinctul de prădător ce dorea să posede o pradă ce riposta. Nu a mai fost nimic care să-mi explice asta, a ridicat din umeri. Cum nu a fost nimic care să-mi explice de ce am dansat alături de oameni și circari. Cum nu a fost nimic care să-mi explice cum atât de multe nopți nedormite au meritat ca să te văd zâmbind când ai primit cadoul meu. Cum...