Am fost Zei - Cartea Vampirilor

27. Cei de sub pământ

Mă simțeam o impostoare. Mă simțeam...cu mult mai puțin umană pe cât mă credeam înainte. Mă simțeam cu mult mai puțin vie.

Existența mea se consuma în aceleași cicluri nesfârșite. În prima parte a zilei mă retrăgeam în ceea ce puteam numi cu indulgență un birou pentru a lucra ceea ce mi se oferea.

Era o cămăruță mică și înghesuită, care, după miros, servise în trecut ca spațiu de depozitare. Nu era nimic nobil și nici măcar comod acolo. Mobila era veche, biroul așchiindu-se prin alocuri. Scaunul era din simplu lemn, foarte incomod și neîndemânatic asamblat.

Mi se aducea, de multe ori, o poșircă lichidă, gri și urât mirositoare la masă sau resturi de oase de pe care abia se țineau fâșii de carne.

Servitorii erau cu toții foarte tăcuți, schimbându-se foarte des. Niciunul dintre ei nu părea a vrea să facă asta, dar, la fel ca mine, erau controlați de ceva mai presus de puterea lor.

Munca era destul de ușoară, dar foarte variată. Erau lucruri destul de neimportate, asemeni trecerii prin scrisorile venite din partea oamenilor de rând către regalitate și consemnarea problemelor lor ca, mai departe, să ajungă către principali.

Singurul lucru pe care-l puteam face, cel care-mi dădea un scop, erau chiar aceste lucruri mici și mizerabile, de care o regină nu ar fi trebuit să se ocupe. Din această cauză făceam asta tot timpul, pierzând cursul orelor de cele mai multe ori. Tot ce-mi doream era să îmi ocup mintea cu ceva.

Într-o zi ceva m-a smuls din rutina mea. Eea o scrisoare diferită de toate celelalte, care-mi captase interesul.

Într-un sat destul de departe de capitală lucrurile erau mai curând stranii. Sătenii vorbeau despre fenomene naturale care scăpau de sub control și le amenințau însăși existența. Scrisoarea asta venea după altele care fuseseră ignorate.

Puteam simți ridicându-se din hârtia murdară miros de sânge și sulf.

Nu știu ce am gândit la acel moment, dar era ceva în mine care se regăsea acolo. Și ei fuseseră abandonați de cei vii și de cei sfinți. La fel ca mine.

M-am ridicat și am mers direct la Solomon. Solomon era principalul la care ajungeau, mai departe, rapoartele mele. Dincolo de asta, el filtra mai departe ce ar fi trebuit lăsat, luat de principali sau trimis la rege.

Acel individ mi-a aruncat o privire foarte rău-voitoare.

Știam deja că principalii cunoșteau originile mele complexe. Regele deja le spusese. De aceea toți mă priveau de sus, cu aroganță. Mă considerau, la fel ca regele lor, o abominație, care nu merita să trăiască. Cu toate astea, aveau nevoie de mine.

Puteam să intru atât de ușor în conștiința acelui individ, chiar și cu toată puterea sa. Mă simțeam ca sufocată de disprețul său.

-Ce vrei?m-a întrebat vizibil deranjat.

-Am un caz recurent. Cel din satul Ahdad.

Și-a încrețit fruntea, vizibil confuz.

Mi-am dres glasul.

-Este vorba despre acel sat de lângă munții ce se năruie.

-A, a spus scurt. E un sat care nu dă nimic util Atlantidei.

Inima mi se strângea dureros.

Chiar îi lăsau pe toți să moară din cauză că nu îi vedeau destul de importanți pentru efortul lor?

-Vreau să mă ocup personal de asta.