Revanșa pământenilor

Capitolul 1

–Ce nu înțelegi, cap de conservă? Vreau sa aflu câți ani mai am de trăit, ce-i așa de greu de înțeles?
–Îmi pare rău domnișoară, dar nu te pot lăsa să treci fără cererea pe care să se afle sigiliul regal ce aprobă faptul ca ai permisiunea să-l vezi pe Maiestatea Sa și că nu reprezintă o amenințare.
–Tu nu te uiți la mine? Eu, o amenințare, ce glumă bună. Acum, hai să fim serioși, dă-te la o parte ca să pot să ajut și eu la îndeplinirea profeției. Nu înțelegi ce important este acest lucru pentru viața tuturor de pe această planetă? mă privea de parcă îmi pierdusem mințile și nu știa cum sa se descotoroseasca mai repede de mine. Poate chiar începusem să-mi pierd mințile în ultima vreme. Pentru o secundă mă cutremurase gandul ăsta, dar am realizat ca nu eu eram cea care își pierde mințile în lumea asta nebună, din contră, eu eram foarte întreagă la minte.
Ce aiureală de profeție, totul este de parcă nimeni nu poate să își deschidă ochiii și să-și dea seama că toate astea sunt înșelătorii de doi bani, ce capete de conservă sunt toți de pe planeta asta plictisitoare și plină de creaturi monotone ce se mulțumesc petrecându-și timpul asigurându-și un trai decent și nefiind afectate de împrejurimi.
Toate gândurile astea mi se învârteau prin minte până când mi-am ridicat ochii câte "cer", frumos zis, mai degrabă un scut care ne învelea întreaga planetă, un fel de hidrosferă, cum era pe planeta mamă înainte să dispară spulberata în bucăți.
Când mă gândesc la toate astea, un fior mă trece pe șira spinării și dezgroapă niște amintiri vechi și prăfuite. Mă opresc în loc și privesc în gol în timp ce în fața mea se proiectează imaginile familiare de la tragica distrugere, imaginile unei copile ce plângea speriat în timp ce privea răul din jur ce distrugea tot ce era iubit. Simt iarăși înțepătură în piept și îmi dau seama ca îmi pierd răsuflarea, îmi caut inhalatori și iau o gură mare de aer. Nu mi se mai întâmplase asta niciodată. Îmi dau seama că ultimul lucru pe care ar trebuii să îl fac acum este să mă las măcelărită pe interior de amintirile unor vremuri apuse. În locul acelei fetițe neajutorate și disperate, acum se afla o tânără de 17 ani ce încearcă să își câștige existența, nimic complicat.
În timp ce mă îndrept spre casă, văd puii de Gorax ce îmi fac cu mâna, creaturi cu chipuri angelice și cu pielea de un cafeniu șters, brăzdată cu pistrui pe tot corpul, cel mai simpatic lucru la ei sunt nasurile mici și rotunde ce le dau un aspect inofensiv. Aceștia erau vecinii mei, mereu poznași și plini de viață, mereu făcându-mă să mă simt bine dispusă.
Mă apropii de ei și ridic brațele așteptându-i:
–Billy! Unde este sora ta? acesta sare cu ajutorul picioarelor foarte puternice, specifice Goraxilor, și bate palma cu mine. Dacă nu ai mai fi văzut un pui de Gorax, ai fi spus că este imposibil ca acești copilași să îmi atingă palma printr-o simplă săritură.
–Gregoria, a venit Dixtonia! A spus că dacă nu apari aici în 5 secunde, nu o să ne mai aducă fructe blobi!
Fructele blobi aveau forma unor sfere de dimensiuni mici în nuanțe aprinse de verde, cele coapte și atunci când le puneai pe limbă, acestea pocneau și ofereau iluzia unor furnicături pe interiorul corpului. Gregoria le iubea și mereu mă întreba dacă i-am mai adus.
Încep să aud tropotul unor pași micuți care se apropie grăbiți, asta însemna că era în apropiere și era entuziasmată să mă vadă. Acest gând mă face să îmi ridic colțurile gurii. Gregoria și Billy erau frați gemeni și asta îi făcea să fie foarte asemănători. Dacă Billy nu moștenea urechile mamei lui, lungi ca ale unui feline, i-aș fi confundat mereu. Gregoria se apropie de mine și se înalță cu privirea ațintită asupra palmei mele, un salt înalt și plin de grație și gingășie. După se apropie de mine și pune mâna pe obrazul meu și mă privește cu ochii ei de un caramiziu aprins, aproape vișinii.
–Ești tristă... De ce ești tristă? Fetița asta mă prinde de fiecare dată cu garda jos. Creaturile Gorax au o abilitate specială datorită senzorilor din vârful urechilor cu care pot identifica starea de spirit a celor din jur. La vârste fragede, acesta nu este foarte bine dezvoltat doar că aceasta învățase deja să îl folosească destul de bine.
–Eu... îmi dau seama că mă bâlbâi și caut o acoperire credibilă, e clar ca nu puteam să-i spun adevăratul motiv, sigur s-ar fi întristat pentru mine, ar fi urmat o mulțime de întrebări la care nu eram dispusă să răspund, am uitat să aduc fructe blobi, m-ai prins, îi spun schițând un zâmbet fals pe față ca să fiu mai credibilă.
–Nu contează, spune Gregoria luându-și mâna de pe obrazul meu, mi-au mai rămas câteva de data trecută.
–Pe mine nu mă lasă să iau din fructele ei, le apără cu prețul vieții, nu este corect, spune fratele ei în timp ce o ciufulește și fuge pentru ca ea să îl alerge!
Îi las să se joace și mă duc spre scările casei mele. Aveam ceva de urcat, căsuța mea se afla la o înălțime de 9 metrii deasupra solului și aveam o mulțime de scări de urcat până sus. De fiecare dată simțeam ca nu mai aveau să se termine și începeam să mă gândesc la alte lucruri ca să urc mecanic și să îmi fac munca mai ușoară. În sfârșit ajung și ușa se trântește de perete. Delint trasare și se uita spre mine întrebător:
–O zi grea, presupun...
–De unde ai ghicit, îi spun cu un aer ironic și intru în casă lăsând ușa de la intrare să se închidă în urma mea. Mirosul de ciuperci gătite îmi gâdilă nările și mă reped să văd ce preparase Delint. Recunosc, eram înfometată. Mă vede ca întind mâna și mă privește glacial în ochi.
–Știi ca nu îți permit să pui mâinile murdare pe mancare,îmi spune în timp ce își încrucișează mâinile la piept și mă privește cu o sprânceană ridicată!
Ăsta era șantaj emoțional, mă întorc alene și mă privește în continuare cu aceeași expresie și îmi dau seama ce mai făcusem greșit de cand pasisem în casă. Îmi dau jos ghetele și merg apoi să mă spăl, înainte să plec, m-am mai uitat o dată spre el și observ ca nu mă mai supraveghea, în schimb, se ocupă de mâncare adăugând mirodenii care făceau mirosul și mai îmbietor. În oglindă spartă a băii îmi văd părul răvășit, scurt pe care mi-l tunsesem singura, predominând șuvițe de lungimi asimetrice. Îmi iau vârfurile și le privesc și firele de păr alb ies în evidență și îmi fac părul să strălucească în lumină. Ochii mei de culoarea alunului însoțiți de genele lungi îmi scot în evidență privirea extenuată care venea la pachet cu cearcăne mai negre decat vidul cosmosului, pistruii îmi împodobesc pielea de o culoare ușor cafenie din cauza expunerii la razele soarelui. Nasul mic și rotund împreună cu buzele subțiri și fragede îmi fac fața un tablou complet, ușor echilibrat. După ce îmi termin de cercetat trăsăturile feței, ofer atenție puținelor cicatrici ce și-au făcut loc pe obrajii și pe fruntea mea, majoritatea fiind rămășițele unor zgârieturi sau lovituri, rezultate ale neatenției mele în timpul lucrului în atelier. Liniștea este străpunsă de strigătele lui Delint:
–Nu te aștept toată ziua la masă! Mâncarea o să se răcească dacă nu vii mai repede!
Merg repede pentru a-l putea ajuta să pună farfuriile și tacâmurile. Îl privesc când ne așezăm și își dă seama imediată ca este ceva în neregulă cu mine. Îmi mut privirea la mâncarea pe care mai mult am răscolit-o în loc să fi mâncat ceva din ea. Nu aveam pofta de mancare în ciuda faptului că era preparatul mea preferat. Delint își pune tacâmurile deoparte și își împinge farfuria din față.
–Nu are rost să te mai întreb dacă ești bine pentru ca îmi dau seama ca nu este, dar, întrebarea este, de ce nu este bine Dixtonia? Îmi poți spune dacă te macină ceva...
–Este...nu știu dacă o să înțelegi...azi mi-am adus aminte de ziua în care m-ai adus aici și de atumci mă simt vulnerabilă, de parcă urmează să se întoarcă tot ce s-a petrecut în trecut, știu că sunt bazaconii, create de imaginația mea, doar că sunt așa de credibile, mă orbesc pentru câteva momente și în fața ochilor apar segmente de amintiri din trecut pe care nu as vrea sa le mai revad...
Aștept reacție a lui Delint, fiecare secundă de liniște mă face să regret tot ce am spus și să mă întreb dacă aveau măcar puțină logică cuvintele spuse de mine. Deodată, îl văd că își ridică privirea din farfurie și spune:
–Înțeleg ce îmi spui. Mi se întâmplă să nu pot să dorm întrebându-mă dacă am făcut bine când te-am luat de acolo și după îmi dau seama că dacă ai fi rămas, mai mult ca sigur nu reușeai să supraviețuiești de una singură. Nici nu îți poți da seama cât de rău îmi pare pentru că nu am putut să salvez mai multe vieți și că o mulțime de oameni au fost chinuiți și că majoritatea, din păcate, au sfârșit fără nicio vină. Lucrurile din trecut nu trebuie să îți afecteze viața din prezent. Tu iei deciziile singură, poți sa te lași înghițită de nisipurile mișcătoare sau poți să apuci o liană și să te eliberezi, eu sunt aici ca să te susțin, indiferent de ce alegeri faci.
Delint știa mereu ce să spună ca să mă ajute și chiar îi eram recunoscătoare.
–Presupun că ești un bun terapeut.
– Mulțumesc, mi s-a mai spus. Îmi pare rău să te anunț că s-a răcit mâncarea, iar eu m-am chinuit să gătesc pentru tine, nici nu ai habar cat de greu se găsesc ciupercile Kriptniene fără influențe radiative.
Am surâs ușor și am mâncat toate ciupercile, mâncarea avea un gust foarte bune, iar textura crocantă mă face să-mi fie milă să o las nemâncată.