Revanșa pământenilor

Capitolul 4

Când ies pe ușă, mă uit în jur ca să mă asigur ca nu mă vede nimeni. Merg încet pe stradă în timp ce mă gândesc la ce urma să fac. Mai aveam timp până când Delint urma să vină acasă. Mă plimbam printre tarabele cu mâncare și, la un moment dat, văd expuse pe o tarabă o grămadă de fructe blobi. Aveam bani pentru că nu îi cheltuisem de când plecasem de acasă. Am cerut doi săculețe cu fructe blobi și i-am pus în rucsac. Nu aveam de gând să îi las pe micuții gemeni fără să le dau câte un cadou de adio.
Gândul că trebuia să renunț la stilul de viață pe care îl aveam, mă făcea să mă cutremur așa că am început să admir tot ce era în jur pentru ultima dată. Cerul artificial, senin mă făcea să îmi aduc aminte de prima zi în care Delint îmi explicase ce era cu adevărat. Străzile pe care hoinăream, acum rămân în urma mea în timp ce mă apropii de casă. Gemenii nu erau afară așa ca am bătut la ușă. A ieșit mama lor, o femei foarte drăguță și răbdătoare, cu un ten luminos și prietenos:
–Te pot ajuta cu ceva, Dixtonia?
Mă simțeam ciudat atunci când mi-a spus numele, de parcă făcea parte dintr-un vis pe care îl avusesem recent, părea ireal cum am trăit atât timp folosind acest nume care nici măcar nu-mi aparținea, era pur si simplu o identitat secretă pe care aveam să o las în urmă împreuna cu toată munca mea de pana acum. Gândul ăsta ma făcut să-mi dau seama că stătea în fața acestei persoane fără să scot vreun cuvânt, îmi limpezesc mintea si-mi aduc aminte motivul pentru care mă aflam acolo.
–Puteți să le dați fructele astea gemenilor din partea mea, vă rog? Data trecută când ne-am întâlnit, le-am promis că o să mă întorc cu câte un săculeț pentru fiecare.
–I-aș fi chemat să li le dai lor ca să-ți mulțumească, doar că abia ce au adormit. Mulțumesc! Foarte frumos din partea ta pentru că te gândești la ei.
Îmi zâmbea prietenos și mă făcea să regret că urma să nu îi mai văd, simțeam nevoia să îmi iau rămas bun, dar asta era imposibil pentru că aș fi fost asaltată de o mulțime de întrebări legate de plecarea mea, un subiect pe care nu ar trebuii să îl abordez. Îmi iau rămas bun și urc scările până la ușa casei mele. O să îmi fie dor până și de scările pe care le urcam de fiecare dată când veneam acasă și simțeam că nu se termină, că se înălță până în întunericul cosmosului.
Intru în casă și o liniște profundă mă întâmpină. Privesc în jur și îmi trec prin fața ochilor o mulțime de amintiri, revăd momente frumoasă petrecute alături de Delint în bucătărie în timp ce încerca să mă învețe să gătesc sau de când ne petreceam serile friguroase concurând la jocurile de masă. Priveam dormitorul în care dormisem nenumărate seri întunecate alături de Delint citindu-mi povești până adormeam.
În timp ce străbăteam îndurerată fiecare cameră, am ajuns, până la urmă, în camera lui Delint și m-am dus la birou. Am căutat o foaie de hârtie și, folosind stiloul lui Delint cu care mai mult semna acte, stau și mă gândesc la cum să încep, gandul că trebuia să-l mint și să îl parasec după tot binele pe care mi l-a făcut, mi se părea nedrept față de el. În final, mă rezum la o scrisoare scurtă și nu foarte sentimentală, așa am încercat:
Dragă Delint,
Am petrecut o mulțime de momente frumoase alături de tine și m-ai învățat o multitudine de lucruri care mă vor ajuta pe viitor. Îți sunt recunoscătoare pentru toate sacrificiile pe care le-ai făcut pentru mine. Am decis să încep un alt capitol în viața mea și să îmi croiesc singură un nou drum pe care să-l urmez. Nu prea știu ce vreau să fac mai departe sau în ce domeniu o să profesez. Stai liniștit pentru că o să mă descurc. În timp, am strâns bani, recunosc, planificasem de mult să plec, dar nu am vrut să te fac să te îngrijorezi. Am luat niște mâncare din frigider pentru că îmi era foame înainte să plec. Îmi pare rău pentru că nu o să te mai ajut la gătit! Probabil o să îți scriu când o fiu pregătită. Sper să nu te plictisești fără mine. Te las cu gânduri bune!
Cu drag,
fiica ta, ̶C̶a̶t̶h̶e̶r̶i̶n̶e̶. Dixtonia.

Nu eram sigură dacă ar fi trebuit să îmi las numele meu sau să mă trec cu pseudonimul. Până la urmă, am tăiat și m-am semnat cu Dixtonia. Mi-am adunat repede lucrurile și mi-am luat niște haine, am luat banii ascunși în vază pe care nu o mai foloseam și am ieșit pe ușă din spate.
Inima îmi bătea nebunește de parcă făcusem ceva rău, era alegerea mea și trebuia să mi-o respecte, pe lângă asta, nu aveau nici-un act prin care el era tutorele meu legal.
Am plecat și nu m-am mai uitat în spate. Mergeam pe stradă și mă strecuram prin zonele mai întunecate, la fel ca un șobolan. Ajung în dreptul culoarului și trag aer în piept adânc. Ciocănesc la ușă atunci când ajung în dreptul ei și îi recunosc privirea lui George. Mă privește cercetător și după îmi face cu ochiul drept de trei ori și după cu cel stâng o dată. Îl privesc buimacă și nu înțeleg ce ar fi trebuit să fac. Mă privește și după se putea observa că râde de naivitatea mea. Îmi deschide ușa. Înainte să intru, privesc în jur ca să nu cunva să mai fi urmărit cineva. Intru și ușa se închide rapid în urma mea. Miriam mă privește cu o expresie victorioasă și se apropie cu brațele deschise de mine. Mă îmbrățișează plină de prietenie. Se apropie și Aaida entuziasmată și mă îmbrățișează strâns și călduros. Radia de fericire și mă făcea să mă simt plăcut. Se apropie și George și mă îmbrățișează ușor, conștient de propria lui forță. Eliza se apropie de mine timidă și mă îmbrățișează distant, pielea ei rece mă face să mă cutremur după ce îmi dă drumul. Ultimul era Marcus, mă privește în ochii și mă ia în brațe foarte sec și plin de răceală. Am încercat sa nu par afectată de gestul lui rece, de parcă nu se bucură că se mărea gașca.
Aaida revine și mă ia de mână:
–Vrem să îți arâtăm ceva... închide ochiii!
Mergeam încet și precaut în timp ce-o țineam de mână, cred că o strângeam puțin din cauza emoțiilor. Am încercat să trag cu ochiul doar ca Eliza m-a văzut imediat și m-a avertizat spunându-mi că o să stric surpriza. Se făcuse o liniște deplină și singurul lucru pe care îl mai auzeam erau pașii tuturor în spatele meu, se mișcau discret.
Aaida îmi dă drumul la mâna și îmi deschid ochiii, primul lucru care îmi ieșise în cale era un afiș cu "Bun venit" atârnat deasupra unui pat cu lenjerie cu imprimeu înstelat. Eram sigură că lenjerie era una din rămășițele de la marea explozie, deoarece nimeni nu mai făcea astfel de imprimeuri.
Am lăsat să mi iasă la iveală un zâmbet de fericire. Priveam în jur, camera era plină de paturi, fiecare cu câte un imprimeu diferit. Nu aveam intenția să stau și să le examinez, gândul îmi sărea la alte lucruri. Îmi dădeam seama că așa urma să se schimbe viața mea. O întorsătură neașteptată îmi modifică radical scopul vieții.
Eram conștientă de faptul că eram membrul nou și că aveam multe de învățat de la ei, așa că eram atentă la fiecare mișcare, la perspectivele din care vedeau lucrurile și modul în care le gestionau. Îi vedeam pe toți cum mă înconjuraseră și îmi sorbeau fiecare zâmbet și expresie de fericire. M-am întors cu fața la ei și le-am spus:
–Nu erau necesare! Vă mulțumesc din tot sufletul pentru eforturile pe care le-ați depus. Când ați avut timp să le pregătit pe toate?
Aaida mă privea de parcă exista un secreți pe care nu ar trebuii să îl spună, dar pe care nu putea să îl ascundă, ca un balon care este pe cale să se spargă. Mă uit fix la ea și balonul se sparge.
–Știți că nu pot să țin un secret, spune ea în timp ce chicotește! Miriam te urmărea de ceva timp înainte să te aducă la noi, nu eram siguri dacă o să accepți propunerea, dar eu am insistat. Din câte ne povestea despre tine după ce venea din programul de observație, m-am gândit că ești o fire îngăduitoare și am avut dreptate, ne-a povestit cum îți petreceai timpul cu puii de Gorax ne făcea să vrem și noi sa îi cunoaștem.
Am simțit cum mi se îmbujorau obrajii gândindu-mă la admirația pe care o manifestau pentru mine. În același timp, simțisem un gol în stomac aducându-mi aminte de Gregoria și de Bily.
În continuare, seara ne-am petrecut-o făcând fiecare lucruri care ne relaxau. În timp ce citeam, veneau pe rând ca să mă cunoască mai bine, punându-mi diferite întrebări legate de pasiunile mele, de preferințe și alte lucruri. Primul care se învârtise prin cameră era Marcus, căutând ceva sau ,cel puțin, simulând ca are de căutat ceva, era ceva ciudat la băiatul ăsta și nu îmi puteam să-mi explic. Imediat după ce dispăruse el din încăpere, venise, ca o explozie de fericire, Aaida și se așeză pe marginea patului meu. O priveam și așteptam să văd ce urma să facă. Se întinde și îmi închide cartea și mi-o pune pe pat, între noi două.
–Cărțile sunt plictisitoare și monotone, toate în afară de cele romantice, acelea chiar sunt pline de suspans și mă fac să fiu captivă în poveste. Ce îți mai place să faci în timpul liber, colega?
Bună întrebare, am stat puțin ca să mă gândesc și am spus:
–Îmi place să repar nave de dimensiuni mici, mai mult motonave, avem una înainte și se strica destul de des și am învățat să o repar singură, am descoperit ca îmi și plăcea ce făceam, mă simțeam relaxată, de parcă restul universului nu ar mai fi existat..
–Interesant, ai putea să o ajuți pe Miriam, și ea își petrece mult timp reparând nava mamă. Deocamdată suntem prizonieri aici și de-aia ne-am chinuit atât de mult să amenajăm locul de dormit și încă câteva încăperi, spusele ei mă ajutau sa cunosc mai bine cum stau lucrurile. Simt cum o tăcere apăsătoare urma să domine conversația așa că am schimbat subiectul.
–Care este patul tău?
Mă ia de mână și mergem către patul care avea așternuturi cu planeta Marte. Era frumos aranjat, cu cearceaful întins și fără cute. Lângă patul ei se afla o noptieră, mult spus noptieră, o măsuță pe care se aflau pastile pentru diabet, niște machiaje și un schimb de haine împachetate. O privesc surprinsă atunci când observ pastilele.
–Ești bine? o întreb puțin îngrijorată din cauza muntelui de medicanente.
Mă privește ușor surprinsă de întrebarea mea, de parcă nu se aștepta să îmi pese chiar dacă spusese singură ca mă considera o persoană miloasă și sufletistă.
–Sunt bine, stai liniștită, este genetic, mă descurc și eu cum pot, este cam greu să procur pastile și nici nu prea găsesc înlocuitori, mulțumesc pentru ca ai întrebat.
I-am răspuns zâmbindu-i prietenos, am continuat să discutăm despre cărți până când am ajuns înapoi la patul meu. După ce ea a plecat de lângă mine și și-a găsit ceva de făcut la patul ei, lângă mine a apărut George. Apariția lui m-a surprins puțin pentru ca nu mă așteptam. Avea mâinile la spate de parcă avea ceva de ascuns și după mi-a întins un cap de săgeată. Am întins mâinile și l-a așezat cu grijă pe podul palmei mele. Mă privea atent și îmi cerceta expresia feței ca să-mi înțeleagă reacția.
-Este un cap de săgeată, este cadoul meu de bun venit. Dacă aveai de gând să înveți să tragi cu arcul, mă ofer onorat să te instruiesc, dacă și tu vrei. Insist să te anunț că nu prea mai ai variante, Aaida se descurcă și ea, dar nu este la fel de talentată ca și mine. Poate o să ajungi să ai propriul tău arc, cine știe?
–Te-am auzit! strigă sora lui din celălalt capăt al camerei și noi izbucnim în râs pentru un moment.
Îmi spune cu un zâmbet pe față. Îmi plăcea de el, semăna mult cu sora lui, atât la fizic, cât și la comportament. Avea aceeași privire blândă pe care o avea și Aaida.
Capătul de săgeată care se afla în mâna mea era foarte interesant. După ce i-am mulțumit, acesta a plecat și am cercetat cu atenție cadoul lui.
Era mic, dar plin de detalii finuțe, era o lună, un soare și între ele erau modele cu caracter vegetal. Când priveam cu atenție vârful, a apărut pe neașteptate Eliza. O priveam puțin speriată pentru ca nu fusesem atentă la ce se petrecea în jur și apăruse pe neașteptate în decor.
–Vin-o, nu te-am auzit când ai intrat, îmi cer scuze! îi spun încercând să o fac să înțeleagă reacția mea necontrolată de mai devreme.
–Nu este nimic, nu am vrut să te deranjez, păreai foarte concentrată.
Se așează ușor pe marginea patului și îi întind obiectul asupra căreia îmi era atenția concentrată mai devreme.
–Ce frumos este! Știai ca el face câte unul manual pentru fiecare?
–Nu știam, ce drăguț din partea lui!
–Asta se numește ofertă de alianță, singurul care nu a primit a fost Marcus pentru ca George fusese al doile care a fost recrutat și după el s-a băgat singură și Aaida, spune ea surâzând. Din partea cealaltă a camerei strigă Aaida, dovadă ca ne ascultă conversațiile:
–Nu puteam să îl las singură într-o gașcă de rebeli, sune ea pe un ton melodios, de parcă asta era obligația ei, misiunea cu care fusese înzestrată. Admiram mult la ea că era protectoare cu fratele sau, în ciuda faptului că el este capabil să se descurce de unul singur. Îmi redirectionez atenția asupra Elizei după ce trecem peste momentul de amuzament.
–Al meu era cu planeta Jupiter, nu știu de ce, spune ea după ce observa ca atenția îmi este iarăși ațintită asupra ei, era o fata cu bun simt și asta o făcea o companie plăcută.
-Cum adică era? O întreb curioasă.
–Mă antrenam cu George și am tras cu arcul în depărtare și nu am mai găsit-o, mi-a promis că o să îmi mai facă alta, dar cred ca a uitat.
–Bine de știut, o să îmi aduc aminte să nu mă antrenez cu capul de săgeată.
Începuse să râdă finuț și m-am bucurat pentru că o făcusem să se simtă bine în preajma mea. Era un prim pas în procesul de cunoaștere.
Așa cum am presimțit, a urmat Marcus. Stătea în pragul ușii dormitorului și mă privea în timp ce mă prefăceam că citesc.
–Te deranjez? mă privea diferit față de cum se prezentase până acum, cu o privire neutră și ignorantă.
Îmi ridic privirea spre el și mă uit curioasă. Îmi las cartea deoparte și îl urmăresc cu privirea în timp ce pășește precaut. Procedează la fel ca toți ceilalți, de parcă aș fi fost o bombă care ar putea exploda în orice minut, ăsta era sentimentul pe care mi-l provocau, dar eram conștientă de faptul că doreau sa fie politicoși cu mine. Se așeză pe marginea patului și fața lui mă făcea să-mi dau seama că își alegea cuvintele pe care urma să le pronunțe.
Mă așez turcește în fața lui ca să îl pot vedea mai bine. Ochiii lui îmi aduceau aminte de cineva foarte cunoscut, dar nu știu de cine, îi priveam și parcă mă pierdeam prin verdele ochilor lui, ca două câmpii fără sfîrșit.
–Nu cred că ți-am făcut o impresie prea plăcută, nu? zâmbesc ușor, încercând să mă abțin ca să nu o fac mai evident. Îl văd că încearcă să își controleze emoțiile și mă face să mă înduioșez.
–Nu pot să te contrazic. îi spun împinsă de la spate de un impuls care mă făcea să-mi doresc să îmi deschid sufletul în fața lui și să îi pun pe tavă toate adevărurile. Văzusem că așteapta să spun eu ceva, deoarece începea să se instaleze o liniște inconfortabilă, așa că l-am întrebat:
–Cum ai fost recrutat? spun eu într-un final.
Îl văd că privea e ușor ezitant, așa că îl privesc și îi spun:
–Dacă nu vrei să îmi spui, nu este nicio problemă. în timp ce spune asta, văd cum își face loc o cută între sprâncenele lui, mi-aș fi dorit să pot să fac ca acea intrusă să dispară și să nu mai existe nimic care să îl supere.
–Încercăm să îmi aduc aminte. răspunsul m-a luat prin surprindere, mă întrebam de ce îi era așa de greu să își aducă aminte. Probabil se putea citii de pe fața mea curiozitatea pe care mi-o stârnea, dar, pentru mine, era un tărâm neexplorat.
–De cat timp este în această adunare?
–De 12 ani. Pot spune că sunt un membru loial. Părinții mei au murit la marea eliminare, iar eu am fost găsit singur de către Miriam. Mă aflam sub dărâmăturile casei mele. Eram speriat și nu eram capabil să îmi părăsesc casa pentru că aveam impresia că părinții și sora mea geamănă au plecat după ajutor și că se vor întoarce după mine, dar nu i-am mai văzut de atunci.
–Îmi pare rău pentru tine. îi spun cu inima atinsă de cuvintele lui. Îmi puteam da seama că trecuse prin multe greutăți.
–Destule despre mine. Vreau sa aflu cum era viața ta înainte să ajungi aici.
–Nimici special, trăiam împreună cu un gorax care mi-am fost ca un tată, învățam mecanică și studiam științele cosmosului.
–De ce fix cu un gorax? mă întreabă ironic de parcă dintre toate speciile, nimerisem să fiu salvată fix de un gorax.
–Care este problema? îi spun neînțelegând ironia acestei întrebări.
–Nu am nimic cu goraxii, doar că toată armata regală este alcătuită în mare parte din goraxi, îmi spune el râzând ironic. mă deranjase puțin remarca lui, dar nu am vrut să fiu răutăcioasă.
–Cum ai ajuns să îl întâlnești și să locuiești cu el. ezit puțin, dar dacă am ales să îi spun adevărul, trebuia să o fac până la capăt.
–Goraxul pe nume Delint a fost în echipajul care a mers pe Pământ ca să elimine rasa umană. M-a găsit singură, fără părinți și m-a salvat de acolo, abandonându-și misiunea. A luat o navă de urgență și s-a refugiat pe planeta asta. Am trăit cu numele de Dixtonia și mi-am petrecut timpul învățând lucruri despre rasele care se aflau în jurul ariei mele și mergând la cursuri despre educația intergalactică.
–Cred ca avem mai multe lucruri în comun decat am crezut. îmi spune cu un aer călduros în glas, replia asta se putea considera o ofertă de prietenie la care am decis să îi răspund cu un zâmbet.
Între timp, auzisem sunetul unor pași apăsați și imediat ce Marcus terminase de vorbit, intrase Miriam în încăpere.
–Trebuie să discut ceva cu Catherine, dacă nu te superi.
Imediat, Marcus a ieșit din cameră și eu am început să am emoții, vocea ei impunătoare mă făcea să am palpitații. Am privit-o în timp ce se apropia. Mă fixase cu privirea ei cercetătoare.
–Îmi pare rău ca am tras puțin cu urechea la conversația voastră! Ai pomenit de un gorax pe nume Delint, dacă nu mă înșel, nu?
–Da, îi răspund precaută. Exista ceva ce eu nu știam și asta mă făcea foarte curioasă.
–Ai încercat să mergi vreodată la împărat? spune ea așteptând ca eu să confirm, mă făceau să mă simt neânsiguranță întrebările pe care mi le adresa despre lucruri pe care doar eu le știam.
–Da, îi răspund cu jumătate de gură.
–Ai încercat să intrii cu cartea lui Delint de acces de pe vremea de când era înrolat. siguranța din vocea ei mă făcea să mă simt puțin învinovățită pentru că el nu știa despre împrumutul pe care l-am făcut.
–De unde știi? O întreb ușor indignată.
–Am fost colegi, am lucrat împreună. După ce el a plecat neașteptat cu nava de urgență, a fost exclus și dezonorat din post, a fost cunoscut ca rușinea echipajului. Nu am mai auzit nimic de el de atunci. Și-a refăcut viața?
–Lucrează ca mecanic pentru nave voluminoase și curier de piese auto. Se descurcă cum poate. Se chinuie cu plata chiriei, încearca să se prefacă că nu este nimic în neregulă, dar știam cu ce se confruntă.
–Așa cum mă așteptam... încearcă să își umple timpul, nu face față cu cheltuielile, acum, ca ai dispărut, nu o să mai reziste, o să îmi fac timp să îl vizitez pentru a-i explica totul, o să mă grăbesc cat de mult pot, sper să nu ajung prea târziu.
Spusele ei mă făceau să mă îngrijorez, ea știa prin ce trecuse el de-a lungul carierei. Eu nu observasem niciodată instabilitatea lui emoțională, acum că îmi spusese, ochiii mei se deschiseseră, mă făcea să regret că plecasem, dar gândul că ea avea să îl viziteze în scurt timp, mă liniștea. Merita niște explicații legate de plecarea mea neașteptată. Speram să fie înțelegător. Nu prea mai aveam ce face, conversația asta mă bulversate și mai mult, atâtea informații într-o zi sunt mai mult decat pot eu duce.
După această scurtă conversație, ușa se închide în urma lui Miriam și pot să răsuflu ușurată. Simțeam că aveam nevoie de o gură de aer proaspăt, dar trebuia să mă mulțumesc cu aerul care venea de pe fereastra de lângă patul meu. Mă ridic pe vârfuri, inspir o aerul rece și îmi repet în minte ca să-mi conving conștiința că alegerea pe care am făcut-o este cea corectă.