Revanșa pământenilor

Capitolul 3

Dimineața de astăzi fusese întâmpinată de o zguduitură puternică. Privesc pe fereastră rotundă și îmi dau seama ce se petrece. Nu îmi venea să cred că uitasem de sărbătoarea mea preferată. Se sărbătorește ziua în care s-au lansat navetele care călătoresc intergalactic. De obicei, fiecare dimineață începea cu o cursă susținută de tinerii piloți de la academia regală. Navetele lăsau dâre de culoare pe cerul albastru. Datorită faptului că navele erau ultrasonice, sunetul motoarelor se auzea după ce navele nu se mai vedeau în zare. Mă ridic repede din pat și mă grăbesc să îmi iau micul dejun înainte să mă plimb prin oraș. Mănânc mâncarea specifică ce constă în orez cu legume în formă de rachetă. Ies în oraș și gonesc spre târgurile de suveniruri. Creaturi îmbrăcate în costume spațiale sau în personaje din filme SF, mergeau pe stradă. Anul acesta am decis ca recuzita mea a fie reprezentată doar de o șapcă cu Calea Lactee pe care o am de la târgul de anul trecut.
Mergând pe stradă, am dat peste o ființă care semăna foarte mult la fizionomie cu mine și care avea o armă asupra ei. Am decis să cercetez și să aflu care este motivul pentru care acea ființă se afla în poziție de atac. Puteam citii de pe fața ei îngrijorare și teamă, de parcă o amenințare se putea năpusti asupra ei în orice moment. Mă ascund după o grămadă de lăzi și o studiez atentă. Era îmbrăcată cu o salopetă decolorată ce îi acoperea toată pielea, pe mâini avea mănuși negre de piele, iar pe cap avea o șapcă la fel ca a mea. Deodată, privirile ni se intersectează în momentul în care îi admiram părul de o culoare deosebită, mai degrabă fără culoare, era alb ca vaporii de abur ce pluteau deasupra planetei. Se apropie încet de mine, cu mișcări precaute, privesc în jur și nu văd căi de scăpare așa că mă ridic încet în picioare cu mâinile deasupra capului și aleg cu grija cuvintele pe ace aveam să i le spun:
–Nu intenționez să îți fac rău! îi văd întreg chipul, deoarece își dă jos eșarfa din dreptul gurii. Genele și sprâncenele aveau aceeași nuanță ca și părul care îi atârnă la spate, ochiii de un albastru deschis ca apa marilor de pe Pământ, buzele de un roșu palid erau curbate și frumoase, de o nuanță trandafirie. Mă cercetează cu privirea și după își lasă arma jos, se apropie de mine și mă ia de braț încet, pielea ei caldă ca și a mea, îmi atinge mâna și un sentiment de familiaritate mă cutremură. Mă privește și mă îndeamnă să o urmez. Fac ceea ce-mi spune, mă simțeam de parcă nu aveam încotro, de parcă nu existau cai de scăpare. Priveam in jos, puteam sa apuc o cutie de lemn și să o lovesc sau să încerc să mă întorc să îi dau un pumn în față, în ciuda faptului ca nu mai fusesem niciodată nevoită să fac așa ceva și nu aveam experiența, puteam sa fug pur și simplu și să mă pierd prin mulțime. existau o mulțime de căi prin care putem să scap de persoana asta, dar nu am făcut nimic ca să mă împotrivesc spuselor ei pentru că eram înspăimântată. Inima a început sa imi trepideze, mi-era frica. În mintea mea se învârteau o mulțime de întrebări cărora nu le găseam răspuns. O priveam cercetător. De unde aveam eu să știu că nu este o persoană care vrea să îmi facă rău?
Merge rapid spre un culoar dintre două case. Spațiu îngust ne făcea să ne chinuim să ne deplasăm. Când ajungem la jumătatea culoarului se ivește o ușă cu vizor. La vizor se ivește o pereche de ochii verzi, iar fata execută o serie de mișcări ale mâinilor, un cod secret de acces. Peste câteva secunde, ușa se deschide și fata pătrunde în interior și mă trage și pe mine după ea, ușa se închide în urma noastră și aud un zăvor tras.
Privesc în jur complet derutată și văd mai multe ființe care se aflau în jurul nostru, erau acoperiți cu eșarfe negre ce le scoteau la iveală doar ochiii. Fata le spune să-și dezvăluie fetele. Îi privesc și încerc să-i studiez pe fiecare în parte. Primul care închisese ușa în urma noastră era un băiat înalt cu părul brunet. Cealaltă persoană de lângă el era o fată cu părul auriu și cu ochii de culoarea pământului, pielea deschisă la culoare, aproape albă era într-o ambianță perfectă cu obrajii ușor îmbujorați. Persoana care se afla față în față cu mine era un băiat scund cu părul foarte creț și cu ochii negrii. Ultima persoană care se afla în spatele fetei care m-a adus aici era o fată cu părul brunet și la fel de cret ca cel al băiatului scund și cu tenul ciocolatiu. Toți erau de aceeași vârstă ca și mine. Mai era cevat familiar la ei... Dacă bănuiam bine, toți erau oameni. Fata cu părul alb mă privea cu o sclipire de entuziasm în timp ce cuvântă:
–Eu sunt Miriam și aceasta este Garda Refugius. Când a rostit numele adunării, toți și-au pus mâinile la piept și au repetat numele. Toți suntem refugiați norocoși care am reușit să supraviețuim marii distrugeri.
Spusele ei îmi confirmau bănuiala, chiar erau oameni, cum au reușit să supraviețuiască și să trăiască ascunși...?
Băiatul brunet mă privea în continuare și simțeam cum obrajii îmi ard, nu știam dacă de la adrenalină sau de la cumulul de informații care îmi fuseseră oferite, eram derutată.
–Noi suntem ultimii supraviețuitori ai rasei umane, am reușit să nu ne dezvăluim identitatea, am trăit printre locuitorii a unor planete diferite, dar am descoperit ca nu suntem în siguranță din cauza forțelor imperiale, spune Miriam cu un aer ușor ezitant.
Un tsunami de informații îmi invadase mintea. Încercam să rețin tot ce auzeam, simțeam că această întâmplare în care mă băgasem singură, urma să îmi schimbe perspectiva asupra modului în care am trăit până acum. Eram conștientă că o adunătură de oameni mă încolțiseră și mă expuseseră unor informații destul de incriminatoare, în cazul în care ar fi ajuns la urechile forțelor imperiale. Îi priveam pe toți buimacă de parcă abia ce m-am trezit. Eram nedumerită, dar și mistuită de curiozitate.
Liniștitea nu apucase să se instaleze pentru ca băiatul brunet a făcut un pas în față și se uita direct în ochiii mei și a început să vorbească:
–Eu sunt Marcus și am 17 ani, am fost recrutat la vârsta de 5 ani din momentul în care am fost salvat de pe planeta Pământ.
După ce a terminat de vorbit, a mers înapoi în spate și în locul lui a înaintat fata blondă de lângă el, avea o expresie timidă, arată de parcă nu ar vrea să se prezinte doar că era nevoită. Mă făcea să îmi pun multe semne de întrebare legate de modul în care a supraviețuit ea.
–Eu sunt Eliza și am 16 ani, am trăit pe planeta Lucisa din vecinătatea galaxiei Calea Lactee și am servit ca recoltator și exportator de fructe, transportand marfa până la clienții care le cereau.
Probabil că fata fusese luată prin surprindere ca și mine și a fost nevoită să își abandoneze stilul de viață pentru nu știu ce scop pentru care fusesem și eu târâtă aici.
După cum presimțisem, următorul care s-a prezentat, a fost băiatul care se afla în fața mea. Vocea lui era plină de încredere și îmi inspira loialitate, în comparație cu ceilalți, el fusese arcaș, își câștiga existența participând la concursuri locale la trasul cu arcul și făcând rost de bani din bursele de la împărat către toți premianții care se remarcau într-un anumit domeniu și care promovau. Pe el îl chema George, arată ca un George. Lucrul care îmi atrăgea atenția la el era părul lui închis la culoare și lung, până la umeri prins într-o coadă împletită la spate.
–S-a știi ca Miriam insistă să facem asta cu fiecare nou venit. Eu sunt Aaida și mă bucur să te cunosc, am 16 ani și m-am ocupat cu susținerea fratelui meu, George și cu schimburi de vechituri și lucruri antice. În comparație cu el, am fost puțin mai retrasă și m-am rezumat la activități nu foarte solicitante care să nu atragă multă atenție asupra mea. Am presimțirea că o să ne înțelegem foarte bine, îmi spune ea zâmbind, las și eu un zambet discret să își facă loc pe fata mea.
Acum chiar ca nu mă înțelegeam nimic, în mine simțeam un impuls care mă făcea să fiu indignată și nemulțumită, fusesem adusă aici fără voie și mă aflam înconjurată de o gașcă de oameni pe care nu îi cunosc acum cateva momente și care aveau de gând să mă integreze în colectivul lor care avea nu știu ce scop, îmi fuseseră expuse informații importante și nu înțeleg de ce aveau încredere în mine că nu o să îi denunț. Simțeam ca mai am puțin și îmi explodează capul. Nu mai puteam să suport presiunea care se afla pe umerii mei și am zis:
–Nu înțeleg ce se petrece și nu știu de ce am aflat adusă aici, vă asigur că o să plec, nu știu cine sunteți și ce scop aveți, o să merg înapoi să mă bucur de sărbătoare și voi o să mă lăsați în pace, dacă nu vă supărați.
Eram indignată, mi se încălcare intimitatea și dreptul de a-mi folosi gândirea proprie și de a lua decizii pe cont propriu. Mă îndreptăm furtunos spre ușă în timp ce Marcus a apărut în fața mea, nici nu observasem când plecase de la locul lui din cauză că priveam drept în față, spre ușă. Mă uitam nedumerită la el și îi făceam semn să mă lase să trec și să se dea din drum.
–Ai aflat prea multe lucruri ca să poți să pleci și să îți vezi în continuare de viața ta perfectă...
–Dixtonia mă numesc, dar din moment ce nu o să mă mai vedeți, nu o să fie nevoie sa știți cum mă cheamă și chiar am de gând să plec și să îmi văd de viața mea, pretinzând că nimic nu s-a întâmplat.
Eram conștientă de faptul că exagerasem și că reacția mea nu dădea deloc dovadă de maturitate, dar în momentul acela nu mai eram capabilă să îmi gestionez emoțiile.
–Aici ne strigăm pe numele de pământeni, sigur îl știi pe al tău, Marcus vorbea de parcă nu îi raspunsesem cu o replica complet nepoliticoasă și faptul că era relaxat mă făcea să mă simt iritată.
–Catherine, spun eu ușor rusinată de comportamentul meu de mai devreme, nu știu ce mă apucase, nu îmi stă în fire să vorbesc așa.
–Catherine, ce nume frumos, repetă el și parcă vedeam cum privește prin mine, de parcă aș fi fost transparentă. Probabil numele meu îi aducea aminte de cineva familiar așa cum mi se întâmplase și mie cand îi auzisem numele.
Priveam în jur în timp ce începeam să mă simt neajutorată, cum reușeam eu să scap din această situație, nu aveam habar. Miriam s-a apropiat de mine și și-a pus o mâna pa umărul meu, privindu-mă în ochii:
–Catherine, ești printre ultimii oameni din întreg universul. Forțelor imperiale au organizat un proiect de a șterge de pe fața pământului toate ființele umane pentru că planeta Terra era cea mai modernă și avansată dintre toate. Oamenii nu se mai mulțumeau cu ce le oferea planeta lor și-au început să exploreze spațiul cosmic. Din pricina tehnologiilor foarte avansate, planeta noastră era o amenințare pentru forțele imperiale așa că acestea au decis să extermine întreaga rasă umană și acum vânează ultimele rămășițe care au supraviețuit distrugerii pentru că avem capacitatea să reconstruim totul, creierul uman este mult mai inteligent și este capabil să gândească mai mult decât mare părere din creaturile din univers. Oamenii reprezintă o amenințare pentru forțele supreme. Eu am ales să nu mă las nimicită de niște creaturi cărora le este frică de puterea mea, am ales să ajut toți oamenii pe care îi întâlnesc, să lupte împotriva celor care ne amenință viețile și care ne mint cu atâta nerușinare. Suntem aici ca să ne protejăm unul pe altul și să restabilim echilibrul. Siguranță ta este în pericol, oricine știe adevărata ta origine, o să încerce să te ucidă, chiar și persoanele apropiate la care nu te-ai fi așteptat. Gândește-te la ce alegere vrei să faci. Gândește-te la modul în care vrei să-ți trăiești viața, ignorând răul din jur și trăind împreună cu el sau luptând pentru o lume mai bună.
Își ia mâna de pe mine și rămân complet șocată de tot ce auzisem, asta însemna să renunț la Delint, la studiile mele, la viața mea pentru a mă alătura unei găști de puștani ce cred ca pot lupta împotriva forțelor imperiale. Asta este o nebunie!
Mă privesc de parcă ar fi așteptat sa vadă ce reacție urma sa am, îl văd pe Marcus cum îi șoptește ceva la ureche Aaidei, mă simțeam ca o bombă cu ceas. Dintr-o dată, trag aer în piept și expir ușor, încerc să-mi limpezesc gândurile și să apelez la partea ratională a creierului meu. Simt cum în impuls motivațional mă face să-mi revin, ca un spirit de luptătoare ce îmi recalibra toate gândurile și le punea cap la cap. Îmi dau seama despre ce este vorba. Chiar este o nebunie, dar trebuia să încercăm. Nimeni nu este în măsură să decidă cine are voie să trăiască și cine nu, așa stau lucrurile și așa o sa fie mereu.
–Mă bag, cu o condiție..., cum ramane cu studiul care spune că trebuie să meditezi cel puțin 48 de ore înainte să iei decizii importante. Am înțeles, acum partea rațională din creierul meu a cedat, iar sufletul ia decizii pe cont propriu. totul se întoarce pe dos.
–Nu acceptăm condiții, încearcă să spună Marcus, dar Miriam îl întrerupe:
–Te ascultăm, ce condie?
–Să mă lăsați să îi scriu un bilet de adio lui Delint, cel care a avut grijă de mine și care mi-a oferit un acoperiș deasupra capului. Nu o să dezvălui informații legate de adevărul scop pentru care plec, o să mă duc să-mi iau și lucrurile personale.
Miriam avea o față gânditoare, de parcă existau multe riscuri în ceea ce voiam să fac.
–Poți, dar ai grijă să nu te vadă când pleci, la miezul nopții te așteptăm aici.
Îl văd pe Marcus cum se depărtează din fața ușii. În timp ce deschid ușa să plec, o aud pe Eliza șoptindu-i Aaidei:
–Crezi ca se mai întoarce?
–Sunt sigură, spune Aaida.
Începea să îmi placă de ea, avea multă încredere în deciziile pe care urma să le iau, mai multă decât mine.