Revanșa pământenilor

Capitolul 6

Ziua anterioară fusese un carusel de emoții. O multitudine de gânduri nu mi-au dat pace atunci când am încercat să adorm. Erau, mai degrabă, întrebări fără răspuns. Cu cât încercam să le alung din mintea mea, cu atât se aglomerau mai tare, ca un roi de viespi gălăgioase.
Într-un tărziu, am reușit să mă cufund într-un somn adânc până când lumina dimineții care îmi mângâi chipul, m-a trezit.
Mi-am început ziua cu un mic dejun destul de consistent în proteie. Aveam de gând să mă antrenez toată ziua, chiar dacă era Sâmbătă. Emoțiile pe care le-am simțit atunci când eram pe cale să îl imobilizăm pe Delint, m-au luat prin surprindere. Inima începuse să îmi bubuie în piept, iar mâinile îmi tremurau incontrolabil. Nu voiam să mi se mai întâmple asta, ca emoțiile să pună stăpânire pe mine și să pierd controlul. Gândul că, în locul lui Delint putea fi un intrus periculos și că viața mea și a lui George puteau fi în pericol, iar eu nu aș fi fost capabilă să lupt și să mă apăr, mă cutremura. Încă nu eram pregătită pentru o luptă adevărată. Trebuia să mă mai antrenez, dar lupta adevărată nu era pe teren, căci pentru aceea eram mai mult decât pregătită, ci în mintea mea, luptă pentru care nu eram deloc antrenată. Aveam nevoie de ajutor și știam persoana ideală de la care să cer sfaturi.
Mă plimbam prin casă în căutarea Elizei. Într-un final, am găsit-o într-o cameră mai puțin folosită. Acolo ea își amenajase un mic loc în care grădinărea. Avea trei ghivece în care cultiva fructe Blobi de diferite soiuri. De când eram în apropierea camerei, am început să o strig ca să mă asigur că am localizat-o corect.
–Sunt aici! strigă ea.
O găsesc curățând frunzele uscate ale plantelor.
–Pot să îți țin companie? o întreb atunci când ajung în dreptul ușii.
–Sigur, chiar te rog.
Camera era ușor luminată, datorită unui vitraliu rotund care se afla în tavan. Acesta ocupa jumătate din dimensiunea acoperișului și, în cazul unui cutremur, dacă cineva s-ar afla aici, ar fi avut o moarte rapidă și fără prea multă suferință. Din punct de vedere estetic, oferea un aer foarte prietenos camerei, acesta era alcătuit dintr-o margine formată din multe bucăți de sticlă de diferite culori care pictau pereții în nuanțe vii. Centrul era format dintr-un cerc de sticlă transparentă care forma o trapă prin care putea trece aerul răcoros de la suprafață.
Eliza avea plantele poziționate în centru camerei pentru a putea face fotosinteză.
Mă apropii de ea și mă așez turcește pe podea. Îmi aleg cu atenție cuvintele pentru a o face să înțeleagă mesajul întrebării.
–Nu îți este frică de ce urmează? Adică, Miriam se așteaptă să îl dertronăm pe rege de unii singuri.
–Ea nu are de gând să facă asta, ci vrea să le arate locuitorilor adevărata lui față, iar ei se vor ocupa de restul lucrurilor. îmi sune ea în timp ce se ocupa de frunzele plantei din cel de-al doilea ghiveci. Nu părea surprinsă de întrebarea mea, dar răspunsul ei era spus cu prea multă siguranță. De unde avea să cunoască modul în care vor reacționa ființele de pe această planetă? Eram indignată și cred că ea observase asta.
–Nu are rost să te stresezi, ea cunoaște multe lucruri despre rege, armata regală și administrație. Când o să vină momentul potrivit, o să acționăm strategic și cu mișcări calculate.
–Și, dacă nu o să ne asculte și o să fim nevoiți să luptăm? Te-ai gândit că sunt șanse să eșuăm?
Mă privește puțin derutată și, în loc să îmi răspundă la întrebare, îmi pune ea o întrebare:
–Îți este frică să lupți?
Dacă nu avea pielea atât de deschisă la culoare, aș fi crezut că este un gorax, la cât de bine se pricepe să citească persoanele. Îmi era greu să îi răspund, mă simțeam de parcă răspunsul meu m-ar face să par patetică și vulnerabilă.
Ezit o secundă.
–Sunt destul de bună la antrenamente și, atunci când lupt împotriva unuia dintre voi, știu ce urmează să facă pentru că vă cunosc pe fiecare în parte. Atunci când Delint a venit să mă viziteze, prima dată am crezut că este un necunoscut care a intrat prin efracție. L-am doborât la pământ, dar mi-a fost frică. Am reușit cu greu să îmi mențin mintea limpede și să nu mă panichez.
Terminase de îngrijit planetele și acum avea toată atenția ațintită asupra mea. O pusesem pe gânduri.
–Cred că înțeleg cum te simți. Atunci când lucrurile sunt previzibile, totul este mai ușor. Când am fost pusă pentru prima dată pe ringul de luptă, nu am știut ce să fac, îmi aduc aminte și acum cum îmi tremurau picioarele încât mă chinuiam să nu mă prăbușesc pe podea. În timp am învățat că este mai distractiv atunci când nu știi la ce să te aștepți. Emoțiile sunt puternice, dar tu ești și mai putermincă, ai posibilitatea să le controlezi și să le folosești în favoarea ta. Ai putea să îi propui lui Miriam să lupte împotriva ta la următorul antrenament pentru a experimenta o luptă cu mișcări imprevizibile.