Revanșa pământenilor

Capitolul 5

Luminile s-au stins și toată lumea s-a culcat, întunericul era familiar. Geamul de deasupra părului lasă ca o briză de văd răcoroasă să între împreună cu lumina lunii artificiale. Planeta era învăluită într-o mantie ce ne făcea să nu aflăm nimic legat de viața celor din exteriorul planetei. Mă obișnuisem cu ideea asta, dar acum mi se părea străină, îmi doream să văd ce se află în spatele domului.
Am adormit greu și nu prea am reușit să mă odihnesc. Vântul făcea să se audă sunete ciudate. Mă trezeam des din somn din cauza frigului atunci când rămâneam dezvelită.
Prima noapte a trecut cel mai greu. Timp de o săptămână am reușit să mă obișnuiesc. Zilele le petreceam antrenându-ne într-o cameră improvizată. Aveam saltele, saci de nisip suspendați de tavan, bâte, lemne și o mulțime de arme.
Exista un petic de spațiu verde pe care nimeni nu-l cunoștea nimeni în afară de noi, pe care îl foloseam ca să ne recreem sau în timpul antrenamentelor mai brutale, când Miriam ne anunța că urma să exersăm atacuri pe la spate sau când aveam să simulam o luptă.După antrenament mâncam și urma să avem puțin timp liber în care eu mă antrenam cu George în spațiul verde. Începusem să mă descurc la trasul cu arcul. Pierdusem multe săgeți și el era nevoit să îmi facă altele sau să mergem să le căutăm pe cele aruncate prin apropiere.
Urma să mai stăm cu toții să discutăm tactici de luptă, defensivă și apărare. Mereu erau scoși în față George și Marcus. Fiind singurii băieți, erau mereu voluntari pentru a exemplifica ce Miriam explica. Încercam și noi, fetele să repetăm sub îndrumarea lor. Reacția era punctul meu slab, dar era compensată de viteza. Eram ușor neîndemânatică, dar aveam mișcările perfecte pentru a contraataca.
Seara, înainte de culcare mai discutăm sau mai povesteam. Îmi plăceau poveștile Elizei. Erau simple cu un strop de amuzament. Era o fată care știa să se facă plăcută prin felul ei simplu de a fi. Mă culcam epuizată și dormeam profund.
Sâmbăta era ziua mea favorită. Era ziua liberă din toată săptămâna. Aveam voie să ne plimbăm prin oraș, să facem cumpărături într-un anumit buget stabilit de fiecare. Plimbările erau permise sub o condiție, trebuia să avem fețele acoperite, doar cu ochiii la iveală. Ne plimbăm discreți prin locuri nu foarte populate unde găseam magazine cu mâncare și cu alte lucruri de uz zilnic.
Într-o zi, eu și cu Eliza cărăm un coș gigantic care era la comun cu mâncare în timp ce băieții dispăruseră fără să ne dăm seama.
La un moment dat, am remarcat dispariția lor. Noi avusesem impresia până atunci că se aflau în spatele nostru, dar acolo o găsisem doar pe Aaida.
Ea se purta ciudat, de parcă avea legătură cu dispariția băieților. Nu apucasem să punem multă presiune pe ea cu întrebări pentru ca ei au apărut cu o cutie cartonată. Am întins mâna să o deschid și nu m-au lăsat, nici să trag cu ochiul. Curiozitatea mă macină și existența cutii misterioase de lângă mine făcea să fie o tortură.
Când am ajuns, ne-am pus toți într-un cerc și l-am lăsat pe George să ne arate ce a găsit. Nu puteam să cred, era un videoproiector cu un compartiment în care puteam insera CD-uri. În cutie se mă aflau și niște discuri cu filme, o grămadă de filme. De la Megalodon până la seria completă de filme Saga Amurg. Erau foarte multe posibilități și nu știam ce să alegem pentru seara asta. Până la urmă, am ajuns la un armistițiu. În fiecare seară de sâmbătă urma să aleagă fiecare câte un film pe care aveam să îl vedem după ce terminăm cumpărăturile.
–Cine alege filmul din seara asta? întreabă entuziasmată Aaida.
Mă ridic de pe canapea și mă așez pe podea, lângă ea. Răscolesc. O mulțime de filme despre care nici nu auzisem umpleau cutia până în vârf. Găsesc o casetă mai puțin uzată și o iau ca să citesc numele filmului. Numele era destul de șters, dar am reușit să îl citesc, era "Arca lui Noe".
Am pus filmul în casetă fără să mai întreb pe altcineva pentru că mă voiam să fie o surpriză.
A pornit filmul și stăteam cu toții îngrămădiți pe o canapea veche și ne mijeam ochii la peretele ușor crăpat pe care era proiectată imaginea.
Priveam și simțeam că văzusem filmul de 100 de ori pentru că, în mare parte, și noi trăiam la fel ca cei din film. Ne luptăm ca să supraviețuim și în același timp încercăm să îi îndreptăm pe cei din jur și pentru a-i face să ne asculte. Filmul avea un mesaj puternic asupra noastră, refugiaților. La un moment dat, Eva începuse să plângă când prietenul personajului principal fusese luat de ape împreună cu familia lui.
La un moment foarte tensionat al filmului în care mai era puțin și apele puternice inundă arca pentru ca trapa de închidere era blocată, George s-a ridicat de pe canapea și a mers foarte detașat la bucătărie și și-a luat un pahar cu lapte, când s-a întors a rămas în pragul ușii pentru că își dăduse seama cât de palpitant era filmul în momentul respectiv.
Când s-a terminat filmul, mai eram treze eu și cu Eva. Ea era albă la față și parcă îi tremurau mâinile în timp ce mergea.
–Chiar așa de puternic a fost mesajul filmului? o întreb eu.
–Am mai văzut filmul ăsta împreună cu tatăl meu când eram mică. Este plăcut să-mi aduc aminte lucruri pe care am crezut că le-am pierdut definitiv. Mulțumim, Cat!
Îmi spune cu un zâmbet pe față. O privesc călduros și după ne chinuim să îi trezim pe ceilalți. George se trezise rapid, datorită reflexelor și instinctelor lui ascuțite. El l-a trezit pe Marcus. Împreună au cărat-o pe Aaida și au pus-o în pat, am rămas eu după să o învelesc. Am văzut pastilele de pe noptiera improvizată și merg repede la Eva. Îi spun ce remarcasem și ea se oferă să mă ajute să o trezesc. Eva îi știa tratamentul și îi pregătise dozajul necesar. După ce Aaida adoarme la loc, merg obosită și adorm profund.
Dimineața mă trezesc și îi întâlnesc privirea Aaidei plină de energie și de bună dispoziție, mă simțeam de parcă soarele însuși a venit să-mi zâmbească.
–Sper ca nu te-am trezit. Voiam să aștept să te trezești ca să îți mulțumesc pentru aseară.
–Nu m-ai trezit, stai liniștită. Cu plăcere! Poți să îmi dai o foaie cu tratamentul tău? Aseară, dacă nu era Eva nu știam cum să te ajut.
Aduce o foaie și îmi notează un șir de nume de pastile de care nu mai auzisem. Îmi pun foaia în carte și o privesc puțin îngrijorată din cauza șirului infinit de pastile de care este dependentă. Mă vede și îmi ia mâinile în ale ei, mă privește în ochii și îmi spune:
–Sunt bine, mă auzi? Sunt foarte bine. Nu trebuie să îți faci griji. Să nu te mai văd că mă privești în felul ăsta, bine?
–Bine.
Știam că era conștientă de gravitatea situației medicale, dar asta nu o împiedică să fie fericită. Era o adevărată luptătoare și o admiram pentru asta Dacă nu mă înșel, ea este cea mai curajoasă persoană pe care o cunosc.
După ce pleacă, mă schimb în hainele de piele pe care le purtăm la antrenamente. Îmi prind părul în coadă. Părul meu se crescuse, aproape ajungând la mijlocul coloanei. Pe chipul mea apăruse ceva nou de când am adaptat noul stil de viață.
Un aer de seriozitate își făcuse loc. Aproape că nu mă mai recunoșteam. Mă schimbasem și nu regretam nicio alegere făcută.
Învățăm lucruri noi în fiecare zi și asta mă făcea să mă schimb într-o adevărată reformatoare. Nu mă mai simțeam un intrus, ci o parte din echipă, chiar dacă trecuse mai puțin de un an de când am fost primită în gașcă. Gândurile mele fuseseră întrerupte de bătăi insistente în ușă, recunoșteam respirația din spatele ușii și ritmul bătăilor. Cine putea fi în afară de George.
–O să îmi putrezească săgețile până când o să decizi să ieși ca să ne antrenăm. spune el entuziasmat.
Mergând spre mica poieniță, așa îi spuneam noi spațiului plin de verdeață, am auzit o pereche de pași apropiindu-se. L-am înștiințat pe George și am decis să ne ascundem fiecare în spatele câte unui copac pentru a-l lua prin surprindere pe intrus. Uniformele noastre de culori închise ne ajutau să ne camuflăm, a mea avea o nuanță închisă de albastru, iar cea a lui George era de un cafeniu plăcut.
Pașii se apropiau din ce în ce mai mult, iar eu așteptam momentul potrivit pentru a da semnalul de atac.
Antrenamentele deveniseră din ce în ce mai puțin solicitante pentru mine, deoarece îmi îmbunătățem fiecare mișcare și eram mai focusată ca oricând. Luptam cu calm, dar și cu precizie. Era prima dată când eram în ipostază să lupt cu un străin și acest gând îmi făcea inima să-mi bată din ce în ce mai tare. Nu puteam să permit ca aceste emoții să îmi strice efectul surpriză.
Persoana era destul de aproape încât să o surprindem și să o imobilizăm în câteva secunde, așa că am lansar semnalul de atac. Ieșim rapid și, cu fețele acoperite, ne îndeplinim misiunea cu succes. Persoana care acum se afla la pământ cu mâinile prinse la spate, începe să strige:
– Dixtonia, sunt eu! priveam surprinsă din pricina numelui cu care mă strigase, era imposibil... Îmi dau jos masca și mă duc în dreptul chipului persoanei. George era la fel de nedumerit ca și mine.
–Delint? spun eu recunoscând persoana care era la pământ, îi spun lui George să îl elibereze. Ce cauți aici și cum ai ajuns? îl întreb după ce îl îmbrățișez.
–M-am întâlnit cu Miriam acum câteva luni și mi-a explicat de ce ai plecat, am fost panicat și nu prea am știut cum să gestionez situația. Mă gândeam să te caut, dat, până la urmă, am acceptat decizia ta. Mi-ai lipsit. Am venit sa vad ce faci cu permisiunea lui Miriam, bine înțeles. Ea m-a adus până la intrare și m-a avertizat că asta s-ar putea întâmpla.
Apariția lui era neașteptată și surprinzătoare. După primele 2 luni nu m-am mai gândit la el, am acceptat situația în care mă aflam. Mi-am ales cu măma mea drumul pe care voiam să îmi croiesc viitorul. Gândul că el avea la cunoștință motivul adevărat al plecării mele mă făcea să mă simt mai împăcată pe interior, de parcă fisese șters cu buretele.
–Nu am venit să te rog să te întorci acasă, supune el în timp ce mergem pe o alee spre strada principală a orașului, stai liniștită, dar, dacă o să ai nevoie vreodată de ceva, o sa fiu mereu dispus să te ajut. O să vă susțin și o să fiu alături de voi, spune zâmbindu-mi. puteam să citesc din sclipirea privirii lui, bucuria pe care i-o provocase reîntâlintea noastră, și eu eram fericită, dar nu aveam de gând să mă abat de la misiune, era plăcut să știu că mai avem pe cineva în spatele nostru care este dispus să ne ofere o mănâ de ajutor când avem nevoie.
Ajungem la capătul aleii. Mă privește ușor îndurerat din cauza timpului prea scurt petrecut împreună. Sunt sigură că i-ar fi plăcut să stăm ore și să povestim, și mie mi-ar fi făcut plăcere să mai aud lucruri legate de vechea casă, dar așa era mai bine, nu trebuia să îi dezvăluim secretele noastre.
–Mi-a făcut mare plăcere să ne revedem! îi spun înainte să plece.
Îl privesc cum dispare în mulțime și eu cu George ne retragem spre aleea umbrită. Drumul până în poieniță a fost ciudat de silențios. Vedeam că George era pierdut printre gânduri, dar am aștepta să ajungem ca să aflu ce îl măcina.
Când poteca pietruită dispare de sub picioare noastre și este înlocuită de covorul moale de iarbă, printr-o mișcare bruscă, George mă trage de mână, iar în secunda următoare ne aflăm așezați pe sol.
–De ce a fost nevoie să faci asta? îl întreb surprinsă de gesturile lui ieșite din comun. Mă ignoră timp de câteva secunde lungi și, într-un sfârșit, spune:
–Ai avut frați?
– Nu înțeleg rostul întrebării, George... Ești bine? îi răspund surprinsă de întrebarea la care s-a gândit tot drumul.
–Eu pun întrebările aici! Răspunde!
Asta era prea de tot. În ciuda comportamentului său bizar, am decis să îi fac pe plac.
–Cred că am avut cândva un frate, nu sunt sigură, amintirile sunt încețoșate. spun într-un oftat.
Mulțumit de contribuția mea, pune o altă întrebare:
–Pe ce dată este ziua ta?
–Aici este greu să îți răspund, eu îmi sărbătoream ziua de naștere pe data de 23 aprilie, dar pe Pământ, era pe data de 22.
–Ce coincidență, ziua interzisă și anulată de rege. El spune că un oracol i-a prezis că pe 22 aprilie o să explodeze soarele nostru. Eu nu cred în ce zice el, dar asta nu contează. Ai idee a cui zi de naștere mai este pe data de 23 aprilie? întreabă el ca să mă facă și mai curioasă, crescând suspansul. Când decid să îmi încerc norocul, spune silabisit:
–Mar-cus...
–Fii serios! Nici nu știu sigur dacă am avut vreodată un frate și tu crezi că Marcus este fratele meu. Doar pentru că este coincidența să ne serbăm ziua în aceeași dată, asta nu înseamnă că există legătură de rudenie între noi.
–Nu vezi pădurea din cauza copacilor! strigă și își mișcă mâinile haotic în fața mea ca să îmi atragă atenția.
–Crezi ce vrei. spune în timp ce da din umeri inofensiv. O să vezi tu că am dreptate.
–Nu te auuud! strig pe un ton melodios ca să îl acopăr în timp ce îmi acopăr urechile cu palmele.
Restul drumului l-am străbătut în liniște, o liniște plăcută. Nu am acceptat sub nicio formă idea lui George. Nu-mi pot da seama cum a putut să scornescă așa ceva. Nici măcar nu avem asemănări fizice. Am refuzat să mă mai gândesc la acest subiect.