19 septembrie 1720
Femeia fugea din toate puterile pentru a scăpa cu viață. Dar durerea resimțită în suflet de lăsarea în urmă a soțului, de vederea micului suflet complet neajutorat ce căuta necontenit izvorul hranei la pieptul ei și durerea fizică a sarcinii înaintate îi îngreunau fuga...
-O...O...peșteră!!! Exclamă simțind din plin bucuria găsirii obscurei încăperi, acoperită de buruieni.
Se puse jos, trăgându-şi sufletul pentru câteva clipe, uitând de tot...însă micile suspine pe care le auzi îi dădură un brânci instinctelor de mamă. Ridică micuțul îngeraș la nivelul pieptului său generos. Copilașul, o fetiță, își deschise ochișorii, dezvăluind o minunată nuanță verzuie, privind cu căldură ființa sfântă care i-a dăruit viața pe acest pământ.
În tot acest timp, femeia își privea cu nesaț odorul. Ce avea să facă? Dacă nenorociți ăia aveau de gând să curme existența celui care avea să joace alături de ea cel mai important rol în viața divinului dar din brațele sale?
Micuța, parcă profitând de starea ușoară de plutire a mamei, adormi pe nesimțite. Femeia, observând acest lucru, se hotărî să o lase pentru câteva momente, singură. Astfel, ușor, o așeză pe o piatră rotundă, o înveli mai bine, și plecă în căutarea soțului. Mergea prin pădurea lugubră, nevenindu-i a crede că pe aici a trecut și mai devreme. Locul îi dădea fiori, o înspăimânta. "Cum de nu am observat aceste lucruri mai devreme?", se întreba în sinea ei. Hotărî să nu mai dea atenție detaliilor...însă auzi un foșnet, urmat de niște tuse seci și niște voci groase. Fiori reci de frică îi străbătură întreg corpul! Cu mișcări mecanice urmă sunetele, până în spatele unor alte tufișuri. Le dădu ușor la o parte și...ce se desfășura în fața ochilor săi de ambră o îngheță pe de-a dreptul. Soțul ei, alături de alți câțiva bărbați de seamă ai satului din care făcea parte și familia ei, erau legați de niște bușteni așezați pe orizontală, alcătuind un fel de "pat al morții". Ochii i se împăienjeniseră de lacrimi, iar amintirea din acea dimineață îi revenise în minte: soțul ei, alături de acești bărbați si-au pus viețile în primejdie, da, si-au luat sufletele în mâini pentru a se lupta cu aceste ființe lipsite de demnitate, pentru a apăra satul! Și ce primeau în schimb? Moarte de mâinile acestora!
Un pirat fioros și ursuz, cu barba roșcată, atingându-i pieptul lat, scuipă următoarea poruncă, însoțită de un rânjet unsuros:
-Gibson, adu barca aia mare!
Apoi continuă, folosind un ton batjocoritor: Să vedem! Dacă s-au considerat suficient de curajoși să ni se arate, înseamnă că sunt capabili și să dovedească curaj în fața morții! O ambianță de râsete ironice se făcu auzită la spusele omului, care, între altele, aveau și menirea de a accentua vorbele căpitanului lor.
Barca fu adusa în fața piratului.
-După "tradiție"! Rânji bărbatul, accentuând ultimul cuvânt.
Cu ajutorul unor sfori, care au fost legate strategic, un grup de pirați așezară barca la capul "patului". Acum, schimbând sensul în care mergea barca, începură să o împingă spre primul om, restul având "privilegiul" de a fi martori la propria lor soartă. Nefericitul era chiar...soțul ei!
Barca trecu peste bietul om, strivindu-i picioarele, coastele și capul...
Trăsnetul dacă ar fi lovit-o în moalele capului, tot ar fi durut-o mai puțin! Ținându-se de pântecul rotunjit, femeia se ridică plângând cu sughițuri puternice! Ajunse, fără să își dea seama, pe țărâna din fața peșterii, dând glas durerii din inimă printr-un urlet ce nu avea nimic omenesc în el! Șiroaie de lacrimi năvăliră peste chipul său frumos, prăbuşindu-se în cele din urmă, tremurând spasmodic! O durea, o durea prea tare...! Dumnezeu, parcă dorind să o încredințeze că i-a auzit suferința, trimise ploaia, care se uni cu lacrimile sale...
Într-un sfârșit, intră în peșteră și, cu ultimele puteri, își luă copilașul în brațe. Biata femeie dădu drumul unui nou râu de lacrimi.
-Aylin, ce mă fac?
