Dulce păcat

Capitolul 3

Îmi afund fața și mai tare în pernă, vrând cumva să mai pot dormi, dar simt deja cum somnul mi s-a diminuat. Casc și mă întind în aceeași poziție în care sunt, pe burtă, după telefonul pe care l-am lăsat pe noptiera de lângă pat. Atunci când văd ora scrisă pe ecran, respectiv 12:46 mă trezesc de-a binelea.

— Doamne Dumnezeule! exclam.

Se pare că am uitat să-mi pun alarma. Și cum să mă trezesc altcumva? Nu am cum!

Draperiile sunt trase, intrând în cameră atât de multă lumină încât pe moment mă jenează complet. Orișicum nici asta nu a fost de ajutor. Că e soare sau întuneric tot ajung să dorm în halul ăsta de mult, mai ales atunci când sunt obosită.

Mă uit complet amețită la toate notificările pe care le am pe ecran și nici nu știu cu care să încep. Cel mai bine ar fi să mă ridic, să îmi prepar o cafea și abia apoi după ce mă mai dezmeticesc să mă ocup de tot ceea ce trebuie, începând cu apelurile și mesajele primite. Cel puțin cu cele cu adevărat importante.

Casc din nou înainte de a mă ridica din pat. Dar când o fac regret complet că m-am ridicat, pentru că nici nu știu cum mă împiedic de covorul moale de lângă pat, încolăcindu-se într-un anume fel în picioarele mele. Încerc să îmi găsesc echilibrul sau să mă prind de ceva pentru a-mi atenua căderea, dar Dumnezeule! În clipa următoare zac pe jos, împotmolită în afurisitul ăsta de covor, cu părul deranjat, aproape dezgolită în partea de sus din cauza maieului meu satinat de pijama a cărei bretele mi-au căzut de pe umeri și nervi cât cuprinde. Nici că putea începe această zi mai bine!

După ce mă ridic sunt toată un pachet de nervi și știu sigur că am nevoie de o cafea mai tare ca oricând.

O prepar cât pot de tare, iar în timp ce o mai las puțin să se răcească, deoarece de ar fi să o beau așa m-aș și opări, îmi deschid telefonul. Aleg să încep cu apelurile pierdute de la Ravenna, asistenta mea personală. Inițial nu voiam să am o asistentă personală, un altfel de a spune o secretară, pentru că nu îmi place să mă consider șefa cuiva. Prefer să mă aflu undeva la egal față de angajații mei. Dar mai devreme sau mai târziu tot am conștientizat că mi-ar trebui pe cineva care să mă ajute în legătură cu programul meu. O apelez înapoi și după nici măcar un ton de apel îi aud vocea îngrijorată de pe cealaltă parte a telefonului.

— Domnișoară Meyer, sunteți bine?

— Evelyn, Ravenna, doar Evelyn.

— Domnișoară Evelyn, sunteți bine? își repetă întrebarea pe un ton la fel de îngrijorat, schimbându-mi doar numele.

Dar tot insistă să îmi spună domnișoară. Zâmbesc fără să vreau și brusc îmi dau seama că sunt ceva mai bine. Iau și o gură de cafea înainte de a-i răspunde.

— Sunt bine, doar am dormit prea mult.

Cuvântul dormit parcă și este cel ce mă determină să casc.

— La ora cincisprezece trebuie să ajungeți la programarea de machiaj, apoi la cea pentru păr.

— Da, îmi aduc aminte. O să ajung la timp acolo. Mulțumesc! Altă problemă mai este?

— Nu. M-am ocupat deja de tot ceea ce era nevoie și mai sunt nevoie doar de mici ajustări ce trebuie puse și vor fi puse la punct până diseară, când va avea loc prezentarea.

— Perfect atunci!

Închei apelul și mă ocup de restul celor rămase, cât și de mesajele primite. Îmi ia aproape o oră să termin cu totul astfel că de abia de apuc să-mi limpezesc în vreun fel gândurile, să mă deconectez câtuși de puțin de la toată agitația, pentru că trebuie să mă pregătesc pentru a pleca. Într-adevăr, multe nu am de făcut, dar tot trebuie să îmi fac rutina personală, să aleg niște haine comode pe care să le port cât timp voi fi machiată și coafată, dar și să ajung acolo. Plec cu câteva minute înainte și îmi parchez mașina în fața salonului cu fix doar câteva clipe înainte de ora cincisprezece.