Fame- WattyVoiceAwards

Doi

Unu, doi, trei. Nu contează dacă ai susţinere sau nu, nu contează unde locuieşti sau cu ce te ocupi. Contează ce ştii să faci, ce dar ai primit de la Dumnezeu şi cum îl cultivi. De ce o persoană cu o boală mortală se hrăneşte cu speranţă şi se bucură chiar şi de ciripitul păsărilor de la geam? De ce tu vrei să mori fără a încerca ceea ce îţi bântuie conştiinţa? Unde e aventura? Unde e copilăria, vremurile acelea în care trăiai pentru simplul fapt că „viaţa e frumoasă” ? Nu, viaţa văzută prin ochii de adult prematur e groaznică, e chin şi numai suferinţă. E mizerie, gunoi. Ea are un sens doar atunci când reuşeşti să îi dai unul. Poate fi frumoasă, doar dacă eşti dispus să pierzi totul ca apoi să ai.

Insuficient… insuficient!

Unu, doi, trei.

Sunetul produs de chitară răsuna ca un ecou maritim în micuţa cameră de motel. Aveam un pat, un aparat ce se distingea drept televizor, un frigider, un dulap şi o baie proprie. Ce mi-aş mai putea dori? Nu am pretenţii – nu încă.

Oh, Grace, ce ţi-am făcut? Îmi pare rău? Nu ştiu. Nu vreau să mă distrug săpând prin amintiri. Mi-e teamă. Mi-e teamă să dau ochii cu umbrele tuturor celor pe care i-am rănit, mi-e teamă de gropile adânci făcute fără intenţie, mi-e teamă de amintirea ei, de adierea vântului ce înfăţişează mereu parfumul său unic. Acea esenţă uşoară de lămâie pe gâtul ei alb ca spuma laptelui…

Nu!

- Nu…lasă-mă, te implor!

- „Nu, lasă-mă, te implor…” am spus imitând-o în timp ce mă amuzam de figura ei. Scuze, iubito, dar nu ai tu norocul acesta, nu azi, i-am şoptit fără emoţie, în ureche.

Degetele mele se plimbau nonşalant printre coapsele ei, fără milă, într-un final străpungând materialul subţire ce îi acoperea centrul.

- Lasă-mă să plec, nu voi spune nimănui, va fi secretul nostru… eu… eu…şoptea printre lacrimi abundente.

- Tu, ce? Am întrerupt-o, deşi ştiam deja răspunsul.

Rânjeam, mai mult ca sigur arătam ca un psihopat, dar cui îi păsa? Mie sigur nu prea. Roşi excesiv când îmi întâlni privirea.

- Sunt virgină, spuse ea şi îşi refugie capul într-o parte, ca ochii săi ruşinaţi să nu se fixeze pe retina mea.

Am surâs uşor. Atât i-a fost.

- O, dragă, e în regulă. Nu îţi face griji, nu îţi voi face nimic, i-am zis, deşi nu îmi depărtam degetele de pe acel loc neexplorat.

Am schiţat o figură serioasă, ce o convinse să aibă încredere, apoi zâmbetul meu rău voitor mi-a trădat încercarea, iar doi dintre tovarăşii mei s-au avântat cât de adânc puteau în interiorul fierbinte ce devenea tot mai strâmt cu fiecare secundă. Tremura în braţele mele, iar braţele îi cădeau fără vlagă peste pielea mea, ce avea urme roşiatice, dar şi făşii mici de piele ce nu erau la locul lor, datorită unghiilor fetei, probabil distruse acum. Nu mă durea, adică, cel puţin nu mă interesa atât de mult încât să îmi pese de ce simt.

Simţeam? Poate.

Încă simt? Nu sunt sigur.

Voi mai simţi? Probabil că nu. Niciodată. Nu merită, nimeni şi nimic.

Cum să fac asta? Nu e nimeni care să îmi spună ce drum să aleg şi dacă voi sfârşi să biruiesc în lumină sau voi cădea pur şi simplu în groapa fără sfârşit a singurătăţii. Pentru că asta sunt, eu şi cu mine, singurii care se înţeleg reciproc.

Nimic, nimic, nimic.

Pierdut printre gânduri, nu realizam că biata copilă, care avea în jur de 14-15 ani şoptea ceva printre suspine şi gesturi ce nu mă clinteau din loc. Ce îi trebuia ei să vină la un bar, la vârsta pe care o deţinea?! Aşa îi trebuie. Destul de plictisit, mi-am retras încet, posibil dureros pentru ea degetele cu urme proeminente de sânge, care se prelingea pe toată suprafaţa lor şi le-am introdus în gură, lingând lichidul vâscos sub privirea ei dezgustată. Am zâmbit inocent şi i-am spus că poate pleca, dar să nu spună nimănui, pentru că mă voi întoarce şi o voi bântui.