Our Sugar Daddy (boyxboy)

Vol 6 - Capitolul 4

Bună, tuturor! ❤️

Am făcut o mică schimbare și am redenumit acest capitol „Vol. 6 - Capitolul 4", pentru că am văzut zilele acestea că volumul 5 ajunsese deja la peste 1000 de pagini, iar scena integrală dintre Haru și Erik e departe de a se fi încheiat. Așa că am decis să închei volumul 5 la Capitolul 13 (care e din perspectiva lui Zestiria) și să mut ultimele 3 capitole în volumul 6. Voi face modificările la titluri în următoarele zile, așa că, dacă vedeți notificări pentru Vol. 6 - Capitolele 1, 2, etc., să știți de ce. 👀

Cât despre acest capitol, m-am gândit să vă anunț că include niște scene și descrieri mai intense, uneori violente, care ar putea fi greu de digerat pentru unii. Nu sunt chiar lucruri ușor de citit...

Vă mulțumesc mult pentru voturi, reacții și pentru răbdare! Vă doresc lectură plăcută și vă îmbrățișez! 💖🤗😘

Din perspectiva lui Ai Haru

M-am trezit brusc și speriat, având o senzație de cădere în gol, de parcă tocmai aș fi trăit un spasm hipnic. Când am deschis ochii, am simțit cum realitatea îmi alunecă printre degete. Eram înconjurat pretutindeni de un întuneric absolut, care se extindea infinit în jurul meu.

Am încercat să-mi mișc capul stânga-dreapta, însă era în zadar. Teama copleșitoare, care-mi circula prin vene, îmi paraliza celulele și rațiunea. Trupul îmi era greu și înțepenit, ca și cum ar fi fost înțesat cu plumb. Mușchii refuzau să-mi răspundă la comenzi, iar gura îmi era încleștată de o tăcere forțată, de parcă mi s-ar fi furat vocea sau dreptul de a mai scoate vreun sunet în acea dimensiune. Îmi era imposibil să strig, să cer ajutor sau să mă mișc.

Am încercat să inspir adânc, însă aerul părea să devină tot mai puțin, de parcă ar fi fost absorbit de zidurile energetice care pulsau în jurul meu. Fiecare vibrație a lor îmi străpungea mintea, precum niște mâini șirete și silențioase care îmi strângeau firele gândurilor și le înnodau, amestecându-le între ele și accentuându-mi starea de confuzie și panică.

Oricât de mult încercam să-mi revin în simțuri, părea că mă afundam mai tare în acel abis, până când aveam să fiu înghițit cu totul. Întunericul părea să-mi învăluie fiecare parte a corpului, punând stăpânire pe esența mea. Gândul teribil că urma să-mi fure existența era atât de copleșitor, încât simțeam că deveneam una cu frica pe care mi-o provoca. Îmi pulsa ființa de teamă, atât de puternic, de parcă ar fi vrut să-și facă auzite propriile ecouri încărcate de disperare, pentru a ajunge în afara acelei dimensiuni. Cu fiecare încercare de a mă debloca din acel spațiu, mă simțeam din ce în ce mai captiv într-un coșmar pe care nu mi-l doream. În general, în astfel de vise, reușeam să mă trezesc la timp, însă părea că de această dată nu mai eram eu la comanda propriului corp.

Ecoul unor râsete sinistre și jucăușe mi s-a agățat de timpane, asemenea unor gheare demonice care păreau să vrea să mă zgârie și să mă sfâșie de viu. Deveneau din ce în ce mai puternice, ca și cum zidurile din jur ar fi acționat ca niște amplificatoare, făcându-mă să devin din ce în ce mai conștient de acea sete adâncă de sânge cu care erau încărcate.

Când am simțit dansul haotic al unor umbre roșii care roiau în jurul meu, dispărând și apărând în întuneric precum niște flash-uri în noapte, fugind pe lângă mine cu o rapiditate imposibil de perceput, am început să tremur din tot corpul de spaimă. Simțeam acea presiune rece, ca de gheață, pe care o lăsau în urmă, cum îmi intra în oase, făcându-le să se dezintegreze și să ia forma terorii. Îmi trepida tot corpul, ca și cum inima mea exploda în fiecare celulă. Erau peste tot. Îmi râdeau în față. Fiecare sunet - o suliță ascuțită. Îmi străpungeau pieptul, deschizând un vid fără margini și fără fund...