Pe Pământ, la școală
În clasa a 9-a se așternu o liniște muribundă. Profesoara de matematică scârțâie mecanic creta pe tablă, iar elevii scriu leneș pe niște foi albe. Razele de soare pătrund în fiecare cotlon al clasei, iar vântul adie ușor aducând miresmele trandafirilor abia înfloriți.
Părul meu lung, șaten închis și ondulat îmi încadrează fața ovală. Sprâncenele ușor arcuite îmi scot în evidență ochii verzi precum verdeața crudă de primăvară. Buzele rozalii și subțiri schițează un zâmbet în semn că lucrarea la matematică a ieșit exact cum mă așteptam. Las creionul jos, mă ridic din bancă și pornesc spre catedră. Cămașa mea subțire și cu mâneci până la cot îmi dezvăluie mâinile delicate și fragile. În timpul drumului bancă-catedră-bancă se risipi mireasma parfumului meu de frezie făcând câțiva băieți să tresară. Unul din băieți este chiar Liam, prietenul meu cel mai bun și de încredere cu care mă înțeleg de minune și căruia îi pot spune orice.
Liam, băiatul de talie medie și suplu, băiatul cu fața rotundă conturată de părul drept şi scurt de-un şaten închis, este evidenţiată de ochii săi căprui şi neţi cu gene lungi, iar sprâncenele stufoase îşi fac, firesc, loc deasupra lor.
Când pun mâna pe penar spre a-l pune în rucsac, observ cum o rază mov iese din acesta. Îl deschid grăbită ca să văd ce e, însă nu zăresc nimic în afară de rechizite. Luminiţa persistentă îşi face apariţia din nou, ceea ce mă face să tresar şi să scotocesc năucită, foindu-mă şi răscolind tot penarul fără niciun rezultat. Colega mă întreabă ce am, însă eu îi tai mirajul cu un scurt "nimic". Profesoara se uită urât la mine şi îmi face observaţie. După ce m-am liniştit, lumina îşi făcu apariţia de data asta în poala mea. Mă uit la brâu, strâng pumnii, apoi îi deschid, şi ce să vezi? Un cristal mov plutind în palma mea. Parcă mă chema ca să-mi povestească ceva.
Scot uimită un ţipăt scurt şi închid pumnii. Toată clasa se uită la mine, inclusiv profesoara.
-He, he! Mă scuzaţi! Era doar o albină, precizez cu o urmă de nesiguranţă fluturând un gest de alungare cu mâna. De fapt, cred că am niţel nevoie la baie! Mă întorc imediat, mormăi eu printre dinţi.
Ajunsă acolo, am început să-mi cercetez faţa în oglindă, apoi palmele. Deodată, o şoaptă mă ia prin surprindere pe la spate, mă întorc, şi văd cristalul plutind deasupra palmelor.
-Ce....ce...?
-Sunt cristalul mesager! Am venit să te anunţ că ai fost aleasă de către Consiliul Suprem să fii cea care va restabili ordinea în univers!
-Po...ftim?!
-Tu şi cu încă cinci prieteni de-ai tăi veţi fi cei Şase Gardieni ai Luminii!
În timp ce cristalul vorbea, îşi răspândea lumina printre ţesuturile pielii.
-Pielea mea! Ce se întâmplă?
-Nu-ţi face probleme, va arăta aşa doar pentru o zi...şi când o să te enervezi de acum înainte...mă rog, ăsta e semn că puterile se instalează în corpul tău.
-Ce puteri?
-Ştii tu, vei controla elementele, vei percepe altfel lucrurile, şi alte chestii de-astea "mişto", sau cum le numiţi voi adolescenţii. Uite ce e, eu sunt mesager, nu mentor! Am venit aici doar ca să îţi spun destinul pe care îl vei avea.
-Şi dacă eu nu vreau?!
-Fetiţo, aici nu e alegerea ta! Mâine vei primi un talisman, vei afla ce-i cu el, te vei întâlni cu ceilalţi cinci, iar peste două zile vă veţi înfăţişa în Genesis pentru ceremonie.
-Ce ceremonie?
-Gata cu întrebările, trebuie să plec. Ne vedem curând!
-S...stai!
Dar el deja plecă.
Mă uit exasperată în oglindă şi observ cum irisul capătă un mov strălucitor, la fel şi venele din jurul ochilor, la fel şi cele de la mâini şi picioare. Îmi iau eşarfa de la gât şi îmi învelesc capul cu ea. Fug repede la rucsac cu faţa ascunsă în palme şi îmi iau ochelarii cu lentile opace şi nişte mănuşi de baseball de la nişte băieţi.
-Heei, băieţi, hehe! O să le împrumut un pic! Nu vă supăraţi, nu? Sigur că nu...
-În regulă...confirmă unul din ei lăsând se fie sesizată o urmă de nedumerire.
