Înapoi acasă.
-Pfuu!
-Înapoi la normalitate!
-Că tot veni vorba...cred ca ne-am luat telefoanele degeaba... Eli!
-Si Sam...
-O s-o sun chiar acum...alo? Salut, Eli. Ce este?
-Unde ai fost?
-Pai, intr-o padure....fara semnal...impreuna cu Liam, Lance, Kail si Brandy. Dap...
-Stii ce-i ciudat? Ca am sunat-o pe mama ta si ea mi-a zis ca esti acasa.
-Practic, cand a plecat, eram, dar dupa, ne-am luat talpasita.
-Hmm, bine. Te cred. Ne vedem.
-Aham. Paa.
Ma arunc extenuata pe cuvertura rozalie a patului. Răsuflu din nou, parcă mă simteam vinovată de ceea ce am facut. Asa si eram!
Ma uit in jur. Văd peretii de culoare mov. O gramada de carti aranjate sistematic pe polita biroului. Obiecte decorative puse pe ici pe colo parca cu gandul sa creeze o alta atmosfera. Da...o altă atmosferă...asta îmi aminteste de ceea ce mi-a spus Kail odată când a venit la mine. Eu, sus, la mine in camera, el, intră ca de obicei in casa; mai intai suna la usa, apoi intra direct si spune: "Am veniit!", iar eu tresar ca intotdeuna pe scaunul de la birou, caci acolo stau de obicei. El vine mai mereu pentru a sta cu Lance, nicidecum cu mine. Dar de data asta a fost diferit. A venit ghiduș la mine dornic parcă de joacă, ca in copilarie. El se uita la mine, eu mă uitam la el. Asta timp de 2 minute pana cand el mută privirea de la mine la camera mea. Se uita in jur si spune la un moment dat: "Auzi? Îmi place la tine în cameră...mereu mi-a plăcut...știi de ce?" "Umm...de ce?" "Pentru că are o atmosferă de Crăciun...".
Kail...ce mi-ai făcut? Dintre toți, tu...tu?! De ce tu?! De ce?! Cu ce am greșit să merit una ca asta?! Nu pot...chiar nu pot...e un fel de autoamăgire. Stim cu toții ca nu se va intâmpla...ca tu sa te indragostesti fix de mine...
Reviste, carti, cristale, obiecte decorative si hazlii, cutiute misterioase, desene de-a valma; toate le atrag privirile celor 5. Eu, insa, sunt prea departe cu gandul pentru a revedea lucrurile pe care oricum le vad zi de zi...nici macar pozele cu mine, cu Lance si cu tata de cand eram mici nu-mi iau gandul de la ce am facut...nici posterele cu trupele rock favorite, nici posterele cu eroinele mele favorite din copilarie ce aveau puteri magice....ba mai mult, astea ma fac mai mult sa ma gandesc ca sunt vinovata pentru realitatea in care traiesc, ca nu merit ce am primit...
Imi intorc privirea spre terasă. Acolo ma refugiez eu la aproape fiecare apus de vara si imi dau frau imaginatiei sa conducă desenul, lectura sau textul pe care-l scriu. Cand noaptea se instaleaza, iar stelele si geamăna mea de nume se arată, magia naturii ma duce departe, cu sau fara puteri. Asta ma face sa ma gandesc daca nu cumva ar fi mai bine sa le spun prietenilor si parintilor ce se intampla. Iar asta ma face sa ma gandesc la faptul inimaginabil in care as putea sa ma enervez de fata cu toti si sa ma transform din nou. As putea sa-i dezamagesc pe toti...
Kail mă privea. Chiar daca eram total absorbita sirului de idei, puteam simti cum privirea ochilor lui migdalați mă invăluie. Ma privea cu o oarecare compatimire si compasiune pentru tot ceea ce stie el ca mi se intampla in prezent. Era matur acum, stia oarecum prin ce trec, insa nu in totalitate...
-Ce facem?, rupse el linistea, continuand sa ma priveasca cu acelasi calm.
-Hai mai bine ca noi doi sa mergem acasa, observa pana si Brandy gravitatea situatiei.
-Da, cred ca si eu am sa merg acasa. A fost mult prea mult pentru o singura zi.
-Bine...in cazul asta ne vedem maine pentru a vorbi cu Oracolul...
~Dupa doua minute~
-Noi ce facem?, intreba curios si lipsit de tact Lance, rezemându-se de tocul ușii.
-Deocamdată nimic, caci vreau sa stau singură, termin eu scurt si rece, trântind ușa telekinetic cu o rafală răcoritoare de aer.
