Blestem Regal

Căutarea Amuletei Pierdute

Flacăra de pe altar dansa haotic, parcă vie, un amestec de lumină și întuneric, de energie care atrăgea și respingea. Cele trei prințese, unite într-un cerc de jurăminte nerostite, simțeau cum o forță străveche se hrănea din sacrificiul lor. Se pregăteau pentru drumul anevoios al redescoperirii amuletei, o relicvă pierdută pe care niciunul dintre regate nu o crezuse reală, până acum.

După câteva clipe de tăcere, Selena rupse liniștea:

„Am citit despre amuleta aceasta în vechile manuscrise ale regatului meu. Se spune că, atunci când regatele erau unite, aceasta le proteja de pericolele din afară și le ținea într-o pace constantă. Dar când trădarea a sfâșiat alianța, amuleta s-a spart în trei și a dispărut în locuri de nepătruns."

Lyra, gânditoare, își amintea și ea fragmente din acea poveste, spuse de bunica ei în nopțile lungi de iarnă. O legendă, un mit pe care nimeni nu-l crezuse real, dar acum avea greutate și importanță.

„Și unde ar putea fi cele trei părți?" întrebă Aradia, ochii ei cercetând fața fiecărei surori de suferință. „Dacă am reuși să găsim măcar una dintre ele, am avea o șansă să reconstruim puterea originală."

„Legenda spune că una dintre părți a fost ascunsă în Regatul Vârcolacilor," spuse Lyra. „O pădure misterioasă, plină de bestii de veghe, unde luna niciodată nu strălucește la fel."

„A doua," continuă Aradia, „se află într-o peșteră străveche din Regatul Vrăjitoarelor, acolo unde se spune că fiecare blestem se naște și moare. Un loc pe care nicio vrăjitoare nu a avut curajul să-l pășească de sute de ani."

„Iar ultima," adăugă Selena, „este ascunsă în palatul meu, într-o cameră a cărei cheie a fost pierdută de mai bine de un secol. Nu există niciun indiciu că am putea să o găsim, doar umbre și zvonuri care vorbesc despre 'camera sângelui'. Dar, dacă este necesar, voi scotoci fiecare colț până când o voi găsi."

Fiecare prințesă simțea că această căutare va testa limitele lor, punând la încercare nu doar puterile, ci și curajul și încrederea pe care și-o ofereau una celeilalte.

„Atunci să începem căutarea," rosti Lyra cu hotărâre în glas. „Fiecare va trebui să meargă în regatul ei și să aducă fragmentul de amuletă. Doar împreună putem recrea talismanul, iar acest drum va fi unul pe care trebuie să-l străbatem separat, dar cu aceeași dorință."

Aradia ridică mâna, iar în aer, o lumină verde străluci ca un punct comun, o pecete a misiunii lor.

„Fie ca jurământul acesta să ne țină unite, indiferent de ce ne așteaptă."

În Regatul Vârcolacilor, Lyra își strângea mantia pe umeri, pregătindu-se să pășească în Pădurea Umbrelor. Frunzele foșneau în adierea rece, iar umbrele copacilor creau imagini bizare pe pământul rece. Alături de ea, Alaric era pregătit, ținând în mâini o torță care strălucea slab în întunericul dens.

„Ești sigură că vrei să intri singură?" întrebă el, îngrijorat. „Nimeni nu a ieșit din acea pădure nevătămat."

Lyra îi aruncă un zâmbet încrezător, deși inima îi bătea puternic. „Am promis că voi aduce acea parte de amuletă. Aceasta este singura cale de a ne salva regatele, de a ne salva pe noi toți. Trebuie să risc."

Alaric îi înmână torța, apoi, cu o reținere evidentă, o trase spre el și o îmbrățișă strâns. „Atunci mergi, dar să nu uiți că eu voi fi aici să te aștept."

Lyra intră în pădure, iar umbrele începură să o îmbrățișeze cu o liniște apăsătoare, o atmosferă de vis neclar, periculos. Fiecare pas era însoțit de sunete ciudate, șoapte care parcă vorbeau despre ea, despre destinul ei. Drumul devenea din ce în ce mai greu de străbătut, iar la fiecare pas, simțea cum frica îi prindea inima în ghearele ei reci.

La un moment dat, în fața ei apăru o siluetă mare, cu ochi roșii strălucind amenințător. Era o fiară imensă, unul dintre paznicii magici ai pădurii. Lyra își încleștă pumnii și își aminti de forța sângelui ei. Cu o mișcare rapidă, își folosi energia lunară pentru a crea o sclipire orbitoare care, pentru o clipă, derută creatura. Era o fracțiune de secundă, dar suficientă pentru ca Lyra să înainteze, lăsând în urmă umbrele care o urmăreau.

În Regatul Vrăjitoarelor, Aradia se afla în fața peșterii despre care vorbiseră vechile cărți. Peștera era acoperită de o aură verde, o strălucire toxică ce părea să respire o viață proprie. Cu inima bătând sălbatic, înaintă cu grijă, invocând protecțiile necesare pentru a evita blestemele care domneau acolo.

Încăperile întunecate ale peșterii erau pline de capcane, simboluri și hieroglife vechi ce avertizau despre pericolele celor care aveau să îndrăznească să pătrundă. Dar Aradia era pregătită, fiind antrenată de mică în astfel de ritualuri. Cu fiecare pas, simțea cum magia locului încerca să o pătrundă și să o corupă, dar își întări gândurile și se concentră asupra misiunii.

După o oră de explorat peștera, în fața ei apăru un piedestal de piatră, pe care stătea un cristal negru - fragmentul amuletei. Cu mâini tremurânde, întinse palma și atinse cristalul. O durere ascuțită îi străpunse mâna, dar Aradia nu se retrase. Își murmură propriile incantații, eliberând energia din palmă și absorbind puterea cristalului.

„Acesta este doar începutul," șopti ea, în timp ce blestemul începea să își facă simțită prezența, simțindu-se ca o ceață rece care o învăluia pe dinăuntru.

Înapoi în Regatul Vampirilor, Selena se aventurase în adâncurile palatului, în căutarea camerei sângelui. Zidurile vechi păreau să-i cunoască fiecare mișcare, iar fiecare pas răsuna în liniștea apăsătoare. Torța pâlpâia în mâna ei, iar umbrele dansau sălbatice pe pereți, prevestind parcă pericole nevăzute.

După ce exploră mai multe coridoare ascunse, Selena găsi, în sfârșit, o ușă acoperită de un simbol vechi de sânge. Știa că aceasta era „camera sângelui" despre care vorbiseră legendele, locul unde se păstra ultimul fragment al amuletei. Cu o mișcare decisivă, mușcă din propria mână, lăsând sângele să curgă pe sigiliul ușii. Simbolurile se aprinseră cu o lumină roșiatică, iar ușa se deschise cu un scârțâit îngrozitor.

Camera era goală, dar în centrul ei strălucea un cristal roșu, aproape ca o inimă vie. Selena se apropie încet, iar când îl atinse, simți cum o energie rece îi pătrunde venele, legând-o de amuletă. Era o senzație stranie, ca și cum ar fi fost una cu puterea din cristal, iar aceasta îi dezvăluia secrete pe care nu le cunoscuse până atunci.

Cele trei prințese aveau fiecare câte o parte din amuletă, dar drumul lor abia începea. Se aflau pe calea spre refacerea puterii și salvarea regatelor, dar fiecare era conștientă că ceea ce le aștepta era mult mai periculos decât orice și-ar fi putut imagina.