〃Rue ducea o viață banală într-un sat uitat de lume din orașul Greenhold. Era plină de viață, dornică și mii de scântei ardeau în ochii ei.
Tatăl ei abuziv și violent nu o lăsa să plece în lume, să exploreze și să învețe la un liceu de prestigiu, o...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
1. Satul Misklov, orașul Greenhold.
Rue.
Regretele se încrucișau în mine, trăiam aceeași zi de un milion de ori. Încolțită de gânduri, confuzia care venea cu o beznă nemișcătoare. Parcă totul se mișca în jurul meu doar eu eram statică.
Simțeam chemarea pământului ca o odihnă, ca un ceas în care pot dormi neîntoarsă. Simțeam îmbrățișarea liniștii ca apoi să fiu zguduită din propriile temelii ale minții mele.
Singurul moment în care simțeam că trăiesc era când stiloul meu atingea paginile, iar cerneala le mânjea și curgea în mijlocul acelui alb imaculat.
Noaptea târziu, când orașul se odihnea în glasuri trecătoare, când ferestrele amuțeau și nu mai oglindau potrete de familie, când luminile reci loveau străzile și ploaia măruntă curgea în curbe și scurtături ale străzilor, atunci sufletul meu ieșea la iveală.
Eu eram orașul însuși, eram un chip, un colț de buză, un zâmbet manevrat de-o fericire temporară. O scânteie intermitentă, un fluture care moare în propriul său cocon.
Treziți-mă din propriile mele gânduri, din aceste închisori care îmi lungesc sentința de la o zi la alta.
Vreau să deschid ochii și viața să înceteze umbrită de vis, să mă predau visului, iar viața să îmi dea drumul.
Vreau să aud o vioară, un cântec îngrijorat care țipă, vreau să mă pedepsească muzica. Vreau să mor în acordurile unui pian, sângele meu să atingă clapele, iar muzica să amintească de mine.
Adormisem sprijinită de bibliotecă, în mijlocul sălii de lectură. Mă proptisem între două rafturi, ascunzându-mă în micul spațiu ce rămăsese liber. Mocheta cea roșie, plină de urme de nămol uscate, ale elevilor care veneau aici, mă făcea să simt furnicături pe picioare.
Îmi pironisem ghiozdanul la picioare, iar cărțile le înălțăsasem lângă mine într-un top. Adormisem în timp ce citeam, mintea mea obosind să alerge printre atâtea cuvinte.
Aici era spațiul meu, locul meu de creație. Închisoarea, dar și libertatea. Printre cărți mă simțeam și captivă, întemnițată, dar în același timp cititul era singura mea evadare din realitate.
Aveam șaptesprezece ani, proveneam dintr-o familie desbinată. Numele meu era Rue, iar tatăl meu creștea oi și vaci în satul în care stăteam.
Am fost o familie alcătuită din trei persoane, dar mama a ales să ne părăsească. Tata și bunica mea fiind singuri care s-au pricopsit să mă crească.
Viața la țară era anostă, lipsită de profunzime. Trăiam aceeași zi la nesfârșit - aceeași rutină, aceleași întâmplări despre care se discuta până ce izvoreau altele noi.
